Текст книги "Cultura Duhului"

Автор книги: Рафаил Архимандрит (Нойка)

сообщить о нарушении

Текущая страница: 9 (всего у книги 10 страниц)

144

greceşti. Ce au trăit ei în limba lor, au transpus într-o limbă pe care o cunoşteau foarte bine. Dar aceste traduceri n-au fost destul, ci au fost diortosite de Sfântul Maxim Grecul, un monah vatopedin, de la Muntele Athos, care a diortosit din cap până în coadă tot ce a existat în Biserica Slavă, şi a făcut o lucrare minunată. Că zic, astăzi, dacă s-ar pierde greaca şi ai traduce cuvânt cu cuvânt din slavonă, ai cădea aproape exact pe ce fusese înainte.

Ei, asta trebuie să fie româna, şi româna noastră e capabilă, româna noastră are un mare potenţial, dar n-a fost cine să-l actualizeze în istorie. Or astăzi nu cred că mai este nici putinţă, nici timp. Cred că suntem la sfârşit de istorie^ Nădăjduiesc totuşi că se va p" uteâ face şi lucrul acesta, dar dacă nu se va putea face, rămâne cuvântul din Apocalipsă: "Altă povară nu îţi pun: ce ai, păstrează". Adică, de bine de rău, în traducerile astea – cu care atâta m-am mâhnit înainte, dar aveam puţin de-a face cu ele, şi mai ales acuma, că opt ani am fost numai în asta – totuşi ceva din adevărata dreaptă slăvire se păzeşte, şi poate e destul ca să ne mântuim. Aşa că, în cel mai rău caz, "ce avem să păstrăm;" dar să nu pierdem mai departe! Dar bine ar fi să conştientizăm din ce în ce mai mult, şi poate, ca Cenuşăreasa, înainte de miezul nopţii să ajungem şi noi la o conştientizare mai deplină. Şi cred că e cu putinţă. Dar asta între Dumnezeu şi neamul meu.

întrebare: Este oportună o actualizare a limbajului din cărţile de cult⁹

Părintele Rafail: Depinde ce numiţi actualizare Ce numesc eu actualizare este făurirea unui grai care exprimă într-un mod vrednic ceea ce vrea să exprime. Şi aici este unde prihăneş£-eu limba noastră, că nu destul de deplin exprimă cele ale duhului. Şi poate! Că, vă spun, şi franceza are problema asta, dar franceza nu poate, nu are! în franceză cred că trebuie nu ştiu câte generaţii de monahi care să prelucreze o limbă liturgică. La noi este potenţial! Deci asta-i actualizare. Dar ca să-mi băgaţi în limbajul bisericesc toate franţuzismele, cu care ne-am încărcat limbajul de la Heliade-Rădulescu şi până astăzi – mersi, nu! Iertaţi-mă! Dulcele nostru grai să nu fie doar o piesă de muzeu undeva, la Muzeul Satului din Bucureşti. Dar putea-vom? Nu ştiu… Vă spun şi lucrul acesta: aş fi evitat, aproape, întrebarea, dar dacă mi-aţi pus-o, apăi "crezut-am, pentru aceea" vă răspund.

întrebare: Aţi pomenit de Stareţul Mănăstirii Essex, Părintele Sofronie; vorbiţi-ne despre experienţa vieţuirii Sfinţiei Voastre alături de acest Părinte duhovnicesc, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul.

Părintele Rafail: în legătură cu ce ziceam, că sfinţenia nu este un lucru pe care l-a gândit Dumnezeu, pentru câţiva, mai nainte de veacuri, şi pe acei câţiva, când s-au născut, i-a pus pe un piedestal înalt, Părintele Sofronie, poate mai presus de multe lucruri, aprecia firescul. Şi el era un om aşa de firesc! într-una din Evanghelii se zice că Apostolilor li se împietriseră inimile, erau obişnuiţi cu minunile pe care le făcea învăţătorul. Vedeţi firescul sfinţeniei şi cum te poţi blaza, cum ţi se poate uri cu binele! Asta contemplam, într-un oarecare grad de conştient, când eram cu Părintele Sofronie; observam că mă obişnuisem cu Părintele Sofronie. Acesta-i un element între multe altele; aş putea să vorbesc zile întregi dar, nu ştiu de ce, elementul acesta ai firescului îmi vine întâi.

Până unde mergea el⁹ în bătrâneţile lui, Părintele Sofronie nu mai primea, nu mai putea nici să spovedească

146

nici să vorbească cu oamenii Ne lăsa nouă asta. Rareori dacă mai venea, un Episcop, să zicem – a venit înalt Preasfinţitul Serafim, Mitropolitul Germaniei, şi atuncea Părintele Sofronie a făcut un efort să vorbească cu dânsul, dar asta doar cu foarte rare ocazii. Dar dacă era cineva bolnav de cancer care venea să-i ceară rugăciunea, pentru asta întotdeauna ieşea, de multe ori sprijinit de doi, îl purtam doi, unul la dreapta şi unul la stânga, şi-1 duceam înapoi acasă. Cei care veneau din Grecia ca să se trateze de cancer în Anglia, înainte de a merge la spital (sau eventual după), treceau pe la Mănăstire să ceară rugăciunea Părintelui Sofronie. Şi am început să bănuiesc că nu era doar o întâmplare, că probabil se întâmplase câte ceva în Grecia. Ei, în vara asta am auzit de o sumedenie de minuni care s-au întâmplat. Dar trăiam lângă Părintele Sofronie, în firescul acesta – şi, cum spuneam la început, pe sfinţi nu minunile îi atrag şi îi interesează cel mai mult, ci smerenia, şi dragostea, care sunt temeiul, de multe ori neobservat de om, pe care pot după aceea să se întâmple şi minuni, la o adică. Minunea este firescul omului când s-a îmbunătăţit, şi îmbunătăţirea este sfinţenie. Şi, spunea Părintele Sofronie, cancerul e o boală care se teme de rugăciune Şi zâmbea, şi chiar râdea. Iar despre el însuşi, de multe ori seara când mă duceam la el, spunea: "Uite, iar au venit din Grecia. Ei cred că sunt un sfânt, îmi merge acuma renumele în Grecia că sunt un sfânt. Dar lasă-i, nu-i nimic, să creadă că sunt sfânt. O să aibă încredere în rugăciunea mea, şi atunci rugăciunea mea o să-i vindece", zicea el; "dar Dumnezeu găseşte mijloace să mă smerească". Şi râdea, îl pufnea râsul. Zicea: "Pentru mine există doar o singură realitate acuma: Toate dor! Toate oasele mele dor!" şi într-adevăr, aşa era. Zicea asta şi râdea.

Iată un crâmpei din trăirea cu un om ca acesta. Şi am văzut acest firesc şi la Părintele Porfirie. Nu l-am cunoscut personal, dar prin ucenicii lui şi prin cărţile pe care le avem. Şi la Părintele Paisie pe ci l-am cunoscut – şi la alţii, Efrem de la Katunakia (şi despre el s-a scris ceva) Toţi oamenii aceştia, mai în duh, sunt oameni aşa simpli! Unii fiindcă sunt şi ţărani, oameni simpli, fără carte; alţii, ca Părintele Sofronie – cărturar, cu multă cultură şi educaţie şi nu ştiu ce – dar simpli şi fireşti!

Şi zic asta fiindcă şi noi trebuie să o urmărim. Părintele Sofronie încuraja către asta, către firesc. Lui nu-i plăceau lucrurile prefăcute, comportamentismele şi manierismele. Nu-i plăceau deloc. "Smerenia", zicea, "e adevărat firească, lucru frumos, lucru sfânt". Şi frumos, sfânt şi firesc erau trei cuvinte care de multe ori erau în aceeaşi frază.

148

DESPRE OM

Antropologia studiază pe om ca să vadă ce este omul, dar noi studiem pe Hristos ca să vedem ce este omul. Hristos este Dumnezeu, dar este Dumnezeu care a venit în firea noastră, ca să ne arate ce este omul aşa cum L-a gândit El. Nici unul din fiii lui Adam nu a putut să ajungă la slava a ceea ce este să fie un om deplin. Şi atuncea Dumnezeu, ca un meşter, Şi-a "suflecat mânecile" şi S-a pus pe lucru ca să arate ucenicului cum trebuie să facă lucrarea. El, adică, S-a făcut Om, a intrat în firea pe care a înfăptuit-o El însuşi şi ne-a arătat ce este un Om

Ce era Adam înainte de cădere? Ce este cu păcatul, până la urmă⁹ Păcatul nu este numai o cunoaştere ca atare "a binelui şi a răului", cum a zis şarpele: "Veţi fi ca dumnezei, cunoscând binele şi răul".' Adică Dumnezeu, chiar fără de păcat fiind, cunoaşte binele şi răul, şi le distinge. Mâncarea este. o împărtăşire Adam s-a împărtăşit cu răul. Mâncarea este a primi viaţă din ceea ce mâncăm, a asimila, deci viaţa pe care a primit-o Adam de la împărtăşirea cu răul a fost o stricăciune, o otrăvire a vieţii lui.

Bineînţeles că Hristos a trăit în lumea asta şi, cum spune Sfântul Pavel în Epistola către Evrei, când arată ce fel de Arhiereu este Hristos pentru noi, zice că a fost om în totul ca noi, ispitit în toate ca şi noi, dar fără de păcat. El este singurul om care nu a alunecat de pe drum, care a ţinut calea adevăratei omeniri, de la început şi până la capăt, şi astfel a rezidit chipul omului, aşa cum îl făcuse El în Rai.

Şi ce era omul înainte de cădere? Păi era într-adevăr – cum am citit la Sfântul Serafim din Sarov – era un împărat al făpturii. Zice Sfântul Serafim că apa nu-l putea înneca, focul nu-l putea arde, animalele toate îi erau prietene, nu era supus muncii, chinului, ostenelii şi lucrurilor acestora: avea o desăvârşire pe care a pierdut-o după cădere.¹

După cădere a intrat în şuvoiul acesta al vieţii animale, ca toate animalele. Ştiinţa nici nu poate distinge deplin între om şi animal. Adică, ştiinţa a recunoscut că offîut este un "animal" de o inteligenţă superioară, chiar dacă uneori a încercat să dezmintă şi acest lucru. Fără înţelegere în duh, nu este cu putinţă deplin a distinge între om şi animal.

Deci Hristos, trăind o viaţă fără de păcat, a fost singurul Om care şi-a trăit firea din zămislire până la moarte desăvârşit. Şi ee se întâmplă? Firea omenească fiind una, toţi ne împărtăşim cu ea. Lucrarea lui Hristos a fost împărtăşirea firii omului, pe care trăindu-o desăvârşit, a vindecat-o. Astfel, în firea muribundă de la Adam încoace, El a adăugit un nou potenţial: reîntregirea firii, vindecarea ei totală, până la învierea din morţi (chiar şi a trupului, la trâmbiţa de apoi), şi şederea de-a dreapta Tatălui. Dacă ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului, noi ne împărtăşim cu Omul în a cărui Persoană s-a reîntregit firea. Şi atunci noi ne împărtăşim cu această reîntregire şi, fiecare pe calea vieţii lui, ne putem însuşi

150

această vindecare, adăugând nevoinţa noastră ca act al liberei noastre alegeri.

Să ştiţi că mai adevărat decât aspectul moral al căderii omului este chipul căderii, ca boală; acesta este un aspect fiinţial: păcatul este firea însăşi care s-a îmbolnăvit, s-a otrăvit, şî moartea nu este numai moartea trupească, ci mai ales în duh – un pic din ceea ce spuneam în seara aceasta: vai nouă că ne îndulcim de lucruri care nu pot îndulci, fiindcă nu cunoaştem gustul adevăratelor îndulciri – ale harului Duhului Sfânt! Am murit pentru acelea – nu le simţim, nu le putem dori.

în Hristos se dobândeşte puţin câte puţin însănătoşirea fiinţei fiecărei persoane omeneşti, împărtăşindu-se cu acea Persoană în Care firea a fost reîntregită. Este încă un aspect pe care l-am înţeles mult mai târziu: Adam nu a fost un om întreg, în sensul că firea lui nu şi-a săvârşit călătoria de la Alfa la Omega (Hristos spune: "Eu sunt Alfa şi Omega – începutul şi sfârşitul"¹). Adam s-a născut pe pământul acesta şi, cum spune Liturghia Sfântului Vasilie, "Dumnezeu i-a făgăduit viaţă vecinică în paza poruncilor"._Or, prima poruncă pe care a întâlnit-o, unde evident că avea să vină şi ispitirea (adică cercarea poruncii – Domnul a lăsat şi a îngăduit, cum face întotdeauna, ca ispititorul să-l încerce pe Adam, că ispită înseamnă încercare), Adam nu a ştiut să o păzească.

In cuprinsul întregii firi omeneşti Adam reprezintă copilăria omului. Copilul, drăgălaş, frumos, înduioşător, are o oarecare desăvârşire, o nevinovăţie, o curăţie, dar cu toate acestea o neştiinţă, o nedesăvârşire, o necoacere care este tocmai groaza părinţilor: de exemplu, copilul meu poate să cadă în foc, în apă, de pe terasă, să-l "ia ţiganul" sau mai ştiu eu ce, fiindcă el habar nu are, nu ştie să se apere, şi într-un anume fel Adam, deşi era un om adult care putea înţelege, totuşi într-un anume înţeles era nedesăvârşit, în sensul că avea nevoie de o coacere prin trăire.

Şi porunca lui Hristos – că Hristos era Cel ce vorbea cu Adam în Rai, Cuvântul Iui Dumnezeu este cel care întotdeauna a vorbit cu omul din partea Tatălui – avea să-l călăuzească pe o cale încă neştiută lui Adam, cu toată "desăvârşirea" lui pe care o avea; dar el s-a poticnit la prima piedică. Prima oară când a venit glasul străinului (de aceea l-am asemănat cu un copil în neştiinţa sau nevinovăţia lui) ar fi trebuit să ştie să asculte de Dumnezeu cu mai multă dragoste, cu mai multă încredere, cu mai multă credincioşie; dar iată că s-a lăsat amăgit şi a căzut, poticnit de "glasul străinului"¹

Adam atuncea a rămas un om pământesc, în timp ce pământul este o trecere numai, toată lumea asta, toată viaţa este o trecere; dar omul nu este un animal al pământului, şi nu se poate îndestula cu el, cu ale pământului. Şi dacă nu ştim să vedem aceasta în duh, o putem vedea măcar în ale păcatului – uitaţi-vă la orice viaţă a păcatului, nu numai în viaţa noastră: sunt tot felul de romane unde vedem că nici un păcătos, niciodată, nu şi-a găsit o împlinire totală, şi fiindcă nu îl poate împlini păcatul, caută cu şi mai multă poftă şi râvnă; trebuie chiar să îşi aţâţe pofta când slăbeşte, fiindcă toate poftele astea lumeşti, ca tot ce este lumesc, slăbesc la un moment dat. Când ai terminat de mâncat şi nu-ţi mai este foame, dacă vrei totuşi să mănânci, ca să te îndulceşti de bucuria de a mânca, ce faci? E, ca şi romanii din vechime, orgiile lor, şi aşa mai departe Dar ce plăcere este aceea⁷

152

Fapt este că nu numai cu mâncare va trăi omul, "nu numai cu pâine, ci cu tot graiul care iese din gura lui Dumnezeu;"¹ şi dacă omul ştie de unde îi vine nesaţul acesta, apoi duhul în el este de nesăturat cu ale lumii, cu ale materialităţii, fie ele drepte sau păcătoase.

Hristos este singurul Om care a întregit firea omenească, ducând călătoria omului nu numai de la zămislire şi până la moarte, ci şi după aceea. Unde⁹ Vedem în icoana învierii pe Hristos ridicând din iad pe Adam şi pe Eva, iar în icoane mai mari şi mai complete recunoaştem Prorocii din Vechiul Legământ, pe David, pe Solomon, până şi pe loan Botezătorul. Adică, oricât de sfinţi erau, nu ajungeau să-şi împlinească firea, să fie cu Tatăl.

Iisus Omul a fost singurul care după Înviere, sau poate să zicem la înviere, a rezidit omul adamic, cel dinainte de cădere Un Om ce nu mai are nevoie să bată la uşă: "Deschideţi-mi!" Intră, iese, apare, dispare, nu mai ţine de legile firii, poate mânca – a mâncat peşte şi nişte miere înaintea Ucenicilor – dar nu mai era supus legilor la care noi suntem supuşi.

Mântuirea noastră nu este numai reîntregirea omului celui vechi, ci este şi "călătoria" până la şederea de-a dreapta Tatălui. Şi noi ne împărtăşim acuma cu un Hristos Care nu numai că a adus până la înviere pe cel ce murise, dar l-a dus până la şederea de-a dreapta Tatălui. După căderea lui Adam nimeni nu putea să se ducă în cer, fiindcă firea noastră se stricase înainte să fi săvârşit cineva acea călătorie. Cu Hristos ni s-a dăruit iarăşi viaţa, prin înviere, dar şi mai mult: ni s-a dăruit tot restul călătoriei, pe care nu o făcuse nimeni, până la şederea de-a dreapta Tatălui

în legătură cu tot ce am vorbit, îmi vine şi întrebarea: Ce este omul:¹ De câţiva ani mi se desluşeşte o_ anume definiţie a omului. Ce este omul⁹ Omul este ce rămâne după Judecata lui Hrisios Judecata de Apoi. Ce rămâne după Judecata de Apoi⁹

Noi vedem în mulţi dintre cei apropiaţi ai noştri oameni care ne sâcâie, ne plictisesc, ca să iau partea cu care "avem de furcă", cu care nu ne împăcăm, care ne "enervează" sau de care ne e frică, pe drept sau pe nedrept, şam d Dar acesta este omul?

Când ajung la Judecata lui Hristos (şi sunt menit de către Dumnezeu pentru vecinicie), dacă nu cad în osândă vecinică, am trecut prin Judecata lui Hristos ca printr-un filtru: îndărătul meu au rămas păcatele mele şi moartea, şi eu m-am mântuit. Pe tine te-am supărat, fratele meu, te-am înfricoşat în tot felul, şi poate tu te-ai supărat pe mine, dar trebuia să vezi în mine ceea ce rămâne după Judecata lui Hristos, după "filtru". Şi deocamdată asta cred că este definiţia cea mai ziditoare pentru om: Omul este ce rămâne după Judecata lui Hristos.

Şi de aceea, între altele, putea Hristos să ne poruncească: "lubiţi-vă şi vrăjmaşii!" Că până la urmă nu ştim care ne sunt vrăjmaşii, lată, unul din cei doisprezece iubiţi ai Lui Apostoli, după Judecata lui Hristos se adevereşte a fi vânzător şi vrăjmaş, dar altul, care vă nimiceşte şi ucide, devine "Apostolul neamurilor". Şi judecata asta, numai în istorie, darămite Judecata de Apoi, după care este învecinicirea!

Şi poate cu această definiţie să şi închei cuvântul despre om

154

DESPRE SFÂNTA ÎMPĂRTĂŞANIE

Întrebare: Vă rugăm să ne vorbiţi puţin despre împărtăşanie, despre deasa împărtăşanie. Poate cunoaşteţi problema de la noi din ţară, referitor la cei doi mari Luceferi ai Ortodoxiei, Părintele Ioan de la Recea şi Părintele Cleopa, care au păreri diferite. Ce legătură este între părerile lor?

Părintele Rafail: întâi aş vrea să îndemn pe toţi fraţii să nu împărţim Biserica, să nu se "polarizeze" Biserica. Nu trebuie să gândim ca doi poli. Eu aş zice că cel mai drept ar fi să gândim ca şcoli diferite, pentru nevoi diferite.

Eu nu ştiu de ce este aşa, şi las în mâinile Domnului, Care Singur ştie să mântuiască pe om; dar s-ar putea ca în jurul Părintelui Cleopa să se mântuiască un anumit fel de om, iar în jurul Părintelui Ioan, un alt fel de om – într-adevăr, nevoi diferite!

Această viziune a întregimii Bisericii nu este numai un arbitrarism pentru a evita scandale, ci este o trăire mai-adevărată, dacă o trăim în duh şi în adevărul lui Hristos. Deci aş vrea să îndemn pe toţi fraţii şi surorile către această trăire, să ştiţi întâi măcar teoretic; dar rugaţi-vă ca Dumnezeu să dezvăluie, şi nouă, şi Bisericii întregi, această viziune – că mi-e teamă uneori de acest risc de polarizare. Şi acesta este primul lucru.

Al doilea lucru pe care l-am văzut citind scrierile Părintelui Cleopa (am citit puţin şi am auzit puţin din lucrurile nenumărate cu care ne îmbogăţeşte Sfântul Părinte), dar văd că nu este aşa de definită poziţia lui ca fiind împotriva desei împărtăşanii. Din ce am citit eu, aş spune că lasă cel puţin uşă deschisă, dar are şi o anume poziţie, şi probabil că poziţia aceasta este în legătură cu

tipul de suflete pe care Dumnezeu vrea să le trimită la Părintele Cleopa Iar, între noi, eu zic aşa Domnul să lumineze pe fiecare – dacă sufletul meu are nevoie de şcoala Părintelui Cleopa, apoi la şcoala Părintelui Cleopa să mă mântuiască Dumnezeu (nu zic neapărat că trebuie să ne ducem la acest Părinte; dar oricare Părinte o să dea blagoslovenie, mai rar pentru unul, şi mai des pentru altul) Iar dacă sufletul meu are nevoie de şcoala Părintelui Ioan de la Recea, apoi să am parte de şcolirea în felul Părintelui Ioan. Deci trebuie să avem îngăduinţă, să lăsăm "uşi deschise" şi să dăm posibilitatea lui Dumnezeu să ne mântuiască pe fiecare cum ştie, fiindcă omul nu este un obiect al producţiei în masă ca în fabricile modeme.

Fiecare om este o altă mântuire, fiecare suflet este un alt aspect al chipului lui Dumnezeu, care nu a mai fost niciodată în istorie şi în toată creaţia, şi niciodată nu va mai fi. Şi asta are de-a face cu măreţia fiecărui om. Şi deci fiecare este o cu totul altă cale decât oricare alt om, dintru nefiinţă întru fiinţă. Se aseamănă căile, uneori sunt aproape paralele, dar niciodată identice: precum razele unui cerc, cum descrie Awa Dorothei al Gâzei

In creaţia lui Dumnezeu nu există repetiţie; se pare că nici fulgii de zăpadă, câte miliarde de miliarde ar fi, nu sunt doi la fel: cu cât mai mult fiecare om are felul lui! Acuma, ce se întâmplă? (Eu totdeauna am avut tendinţa să gândesc între două extreme, să duc gândirea până la capăt, ba chiar adesea până la absurd.) în Biserica Ortodoxă este oprită împărtăşirea mai des de o dată pe zi. în Catolicism pot să facă până la şapte liturghii pe zi, şi acel preot să se împărtăşească de şapte ori. în Biserica noastră, nu

Aş face un pas mai înapoi, în începuturile facerilor lui Dumnezeu Pentru Dumnezeu nu există repetiţie, dar în nici un fel şi nicăieri. Dumnezeu face o dată pentru vecinicie. şi cuvântul lui Dumnezeu nu se repetă. Dacă

156

Hristos şi-a dat Trupul şi Sângele ca să împărtăşească pe om, omul se împărtăşeşte o singură dată în toată vecinicia şi e destul. Părintele Sofronie mergea mult mai departe; spunea că şi orice rugăciune, dacă o spunem o dată, şi nici măcar rugăciunea întreagă, doar cuvintele "Tatăl nostru", în deplină conştiinţă duhovnicească, suntem mântuiţi pentru vecinicie.

Adică, în gândirea lui Dumnezeu, în facerea lui Dumnezeu, mântuirea s-a făcut. Dar ce se întâmplă: Noi care trăim în timpul acesta al spira/ei, al repetiţiei, al renaşterii, ş.a.m.d. – cicluri, ciclicitatea aceasta a vremii şi a materiei – ne trebuie ceva din timpul acesta pentru ca să ajungem la desăvârşirea oricărui lucru pe care vrem să-l desăvârşim. Nimica nu se întâmplă ca pentru Dumnezeu "Să fie!" – şi iată a fost Pentru om nu este aşa, el trebuie să muncească pentru aceasta cu sudoarea frunţii. Aşa şi la mântuire. Ce se întâmplă⁹ Ne împărtăşim; dar am cunoscut oare harul, în întregimea lui, fiindcă ne-am împărtăşit cu Trupul şi Sângele lui Hristos⁹ Sau am cunoscut doar o pregustare (sau nimic – Doamne fereşte! – cum de multe ori ne împărtăşim, cum spunem în Rugăciune, "nedesluşind Trupul şi Sângele Tău"). Şi atunci ce facem⁷ Păi revenim, şi revenim, până când repetiţia – nu pentru Dumnezeu, ci pentru mine – ajunge la un obicei, la o acumulare, la tot ce aduce repetiţia.

Şi revin la Biserica Ortodoxă: nu mai des decât o dată pe zi, şi o dată numai într-un anume loc. De exemplu, nu se poate sluji Liturghia pe acelaşi altar de două ori în aceeaşi zi. Ce este acest înţeles al zilei? Pentru Dumnezeu este o dată, o dată pentru vecinicie.

Vecinicia ce este⁹ Nu este un "timp" care se desfăşoară la un infinit matematic. "Vecinicia", spunea tot Părintele Sofronie cu un zâmbet şiret, "este foarte scurtă, este numai o clipă;" doar o clipă care nu sfârşeşte, nu are desfăşurare, este vecinicul prezent.

Ce este prezentul pentru noi⁹ Am zis prezent, dar acuma cuvântul meu este deja în trecut, iar ce am în gândul meu este în viitor; când fi spun, s-a şi dus în trecut In scurgerea aceasta a timpului nu există prezent. Din punct de vedere ştiinţific am putea zice că prezentul este o ficţiune. Dar noi nu zicem "ficţiune", fiindcă nu-l facem mincinos pe Dumnezeu, pentru că prezentul îl trăim: dar prezentul este un fel de limită între trecut şi viitor, care tot curge, curge, curge…

Vecinicia este învecinicirea acestei limite, care nu are nici un pic de timp, cum nimeni, din cei ce nu au trăit harul veciniciei încă de pe pământ, nu poate să o conceapă măcar. Noi, în cel mai bun caz, putem înţelege vecinicia printr-o capacitate "filosofică", la care mă refer eu acuma.

Deci vecinicia este o clipă, clipă scurtă, dar să nu ne închipuim prea mult, fiindcă nici nu putem în starea noastră – numai harul singur ne-o poate dezvălui prin trăire. Dar, pentru moment, să ne oprim mintea la aceasta: pentru om, somnul unei nopţi închipuie moartea; iar ziua ce se încheie cu noaptea – chipul întregii vieţi, iar întreaga viaţă este chipul veciniciei Aşadar o zi este chipul întregii vecinicii, chipul "zilei celei neînserate "

Limitaţi-vă gândurile la ziua de astăzi, e destul trezvia aceasta ("Astăzi de veţi auzi glasul Domnului…"¹) Şi acel astăzi devine un fel de vecinicie, naşterea zilei, moartea zilei, o ciclicitate caracteristică experienţei vieţii noastre de la naştere până la moarte. Şi deci ziua reprezintă în viaţa pământească a omului un fel de "vecinicie". Şi Biserica spune: E un nonsens să te împărtăşeşti de două ori cu Dumnezeu Cu Dumnezeu nu ai nevoie să insişti

158

niciodată: o dată – şi pe veci! Dar care veci? Ei uite, trăim un fel de "vecinicie" în douăzeci şi patru de ore.

Dar acuma merg mai departe Dacă..nu mai des de o dată pe zi", înseamnă că împărtăşania se poate primi în fiecare zi. Şi Sfântul Vasile, dar şi alţi mulţi sfinţi spuneau că creştinii ar vrea să se împărtăşească zilnic, ca să începem fiecare zi cu Dumnezeu, fiecare "vecinicie" s-o sfinţim cu Dumnezeu.

împărtăşindu-ne cu Dumnezeu, avem acum puterea de a continua, de a trăi poate chiar ceea ce cerem în Liturghie, "ziua întreagă, desăvârşită, sfântă, fără de păcat". Fără Dumnezeu nimic nu se poate face; că şi Mântuitorul a spus: "Rămâneţi în Mine, ca altoiul în viţă, că fără de Mine nu puteţi face nimic"¹ – ca şi cum ai tăia o cracă dintr-un trunchi, şi se veştejeşte. Şi aş zice că, într-o anume măsură, o zi tară împărtăşanie este o zi în care ne veştejim duhovniceşte.

Dar povestea noastră nu s-a oprit aicea. Experienţa Bisericii este că nu toţi au intensitatea şi râvna Apostolilor care au cunoscut pe Hristos; şi atuncea a intervenit, prin înţelepciunea, prin înţelepţirea omului dată de către Duhul Sfânt, şi practica aceasta a abţinerii. De exemplu: "Cu cine eşti, omule, cu Dumnezeu sau cu satana? Dacă nu cu Dumnezeu, atunci rămâi fără Dumnezeu şi gustă şi vezi. îţi place? Vrei asta? Că Dumnezeu nu forţează nimica. Şi aicea intervine noţiunea adevărat creştină de pedeapsă.

Pedeapsa (în greceşte /raîSevaig) înseamnă "educare de copii" (pes în greceşte înseamnă "copil). Dumnezeu prin pedeapsă ne învaţă. Cum ne învaţă? Dacă noi ne tragem de la Dumnezeu, Dumnezeu nu ne trage către El, ci zice: "Bine, încearcă, gustă". L-a oprit oare Dumnezeu pe Adam să mănânce din pomul acela⁹ Fructul nu a fost oprit. Noi când zicem "oprit", să băgăm de seamă ce zicem, să înţelegem ce zicem prin "rodul oprit". Pericolul este că nu era "oprit", nu l-a oprit Dumnezeu, c> a zis numai: "Adame…" şi aşa mai departe. Acuma, vrei sau nu vrei⁷ Dacă Adam "nu a vrut", Dumnezeu i-a dat voie, dar mai târziu l-a cercetat; în cuvintele lui Dumnezeu, "Adame, unde eşti⁹"', este un fel de a zice: "Te bucuri de asta⁹ Nu ţi-am spus Eu că o să fie moarte dacă o să mănânci din asta⁹ Ţi s-au deschis ochii, cum ţi-a spus şarpele? Asta era ce voiai să vezi? Să te vezi gol şi să te ruşinezi? Te ruşinai tu înainte să mănânci din rodul acesta? Goliciunea pe care Eu ţi-am dat-o avea vreo ruşine în ea⁹ Nu te acoperea harul cu lumina lui? Te bucuri de ce eşti acuma⁹"

Adam nu a înţeles graiul lui Dumnezeu şi a dus păcatul mai departe. în loc să zică "Am greşit, Doamne, într-adevăr nu voiam", a dat vina pe Dumnezeu: "Păi, femeia pe care Tu mi-a/ dat-o…" Şi Dumnezeu iarăşi l-a lăsat, şi S-a întors către femeie: "Hai să-mi iau răspunderea asupra Mea, poate că el Mă vede pe Mine vinovat, pe Mine, Dumnezeu Bun, îmi iau răspunderea, vorbesc cu Eva: Tu ce ai făcut⁹" Şi Eva răspunde în acelaşi duh. Şi atuncea ce se întâmplă? Pedeapsa, educaţia: Adam trebuia să guste din moarte şi, gustând din moarte şi din durerile ei, poate cândva avea să strige: "Miluieşte-mă, Dumnezeule, greşit-am, nelegiuit-am înaintea Ta", cum spunem în Canonul Sfântului Andrei. Şi strigătul acesta al Prorocilor, "Pleacă cerurile şi Te pogoară, Doamne, că fără Tine nu ne mântuim!".. Şi "a plecat cerurile", şi S-a pogorât, şi a preluat creaţia Lui, reînnoirea omului. Dar vedeţi că Dumnezeu nu opreşte, ci lasă, şi ăsta-i pericolul cu Dumnezeu. Şi asta se întâmplă şi cu noi.

160

Păgânii, fiind întorşi dintr-un întuneric al păgânătăţii, au simţit harul puterii vieţii celei noi, au putut să trăiască această nouă râvnă a dragostei lui Hristos, oarecum ca Sfântul Pavel (deşi el nu era păgân). Ceea ce era lumină în Vechiul Testament, în Lumina lui Hristos s-a făcut întunerec; iar acuma, lumina în care marele llie a ucis opt sute de proroci ai lui Baal, fâcându-se întuneric, cu aceeaşi râvnă mergea acest Pavel, "ca un al doilea llie", să distrugă de pe faţa pământului "secta asta care îndumnezeieşte pe un om oarecare". Deci pentru râvna asta, bună în sine, chiar dacă prost întrebuinţată, Hristos Dumnezeu, ştiind ce era bun în inima lui Pavel, vine şi i se arată în Lumină. După Lumina aceasta, Pavel orbeşte (fiindcă ce era lumină în Vechiul Legământ rămâne ca întuneric faţă de lumina Noului Legământ, faţă de Lumina lui Hristos); şi Pavel se preschimbă, şi cu câtă însuflare poate să vorbească el despre Cel pe care odinioară îl omora şi II prigonea, şi devine marele stâlp al Bisericii, şi "Apostolul neamurilor".

Cu timpul însă s-a introdus în viaţa şi experienţa Bisericii o anume "polaritate" între ce este mântuitor şi ce este ziditor – un paradox! Mântuitor este a se împărtăşi cu Hristos Dar în unele cazuri se arată a fi mai ziditor unora să nu se împărtăşească o vreme, pentru felurite motive. Şi aceasta, mai ales începând cu Sfântul Constantin cel Mare, când toţi membrii Imperiului Roman au trebuit să se boteze, din porunca Împăratului Da, creştinismul devenise religia noului Imperiu, dar dacă nu toţi deveniseră creştini din convingere, nici conştiinţa lor nu era la înălţimea creştinismului originar. Şi totuşi, a început o perioadă lungă în care Hristos avea să "împărătească cu sfinţii Lui",¹ cel puţin în măsura în care Biserica a împărtăşit lumii, prin sfinţii ei, viziunea ei dogmatică, teologia ei, canoanele, ca un fel de normă etică a societăţii creştine Creştine – dar numai într-o oarecare măsură, că aceste norme, aceste "valori", formal acceptate de "toată lumea", au suferit mult amestec cu ipocriziile şi vicleniile unei omeniri, care în realitate niciodată nu a primit pe Hristos. Mircea Eliade zicea că două mii de ani nu au fost destul omenirii ca să înţeleagă mesajul lui Hristos.

In această "împărăţie" a lui Hristos pe pământ cu sfinţii Lui, care au dat canoanele şi normele, felul de a fi, etosul şi etica morală, omul nu a ştiut să trăiască niciodată lucrul acesta, aşa cum Adam nu a ştiut să trăiască în Rai; şi, în loc să se apropie de Dumnezeu, omul s-a înstrăinat, "i s-a urât cu binele", cum zicem noi. Totul era aşa uşor, biserici la doi paşi una de alta, preoţi câţi vrei, cu duiumul, ". te puteai împărtăşi orişiunde, orişicând şi în fiecare zi Raiul pe pământ! Ei, nu a fost să fie aşa, fiindcă omul nu a ştiut să-şi trăiască Raiul, şi atunci Biserica a recunoscut nevoia de a îndepărta puţin împărtăşania, de a introduce un "pelerinaj", un post, şi asta ca omul să vină la împărtăşanie cu o conştiinţă ascuţită cât de cât, să simtă "pe pielea lui" că este ceva important.

Căci ce vedem noi? Păi pe popa, care are o linguriţă cu o bucăţică de pâine şi un pic de vin. Cum zicea un preot care întreba pe parohieni; "Ştiţi cu ce vă împărtăşiţi? Ştiţi ce este împărtăşania⁹" "Apăi cuminecătură, Dom" Părinte". "Şi cuminecătura ce este?" "Apăi împărtăşanie, Dom' Părinte". Şi nu o mai scotea la capăt. Şi aşa, am ajuns într-o situaţie în care omul nu mai are nici o noţiune despre cele sfinte; nici că un păcat este un păcat, şi nu cunoaşte "nici gustul harului". Şi atunci de unde să începi⁹ Păi începi punând câteva stavile, înfricoşând puţin pe om, şi aici trebuie multă băgare de seamă, ce fel de înfricoşare, nu ca să-l alungi pe om de la Biserică, dar ca să-i trezeşti o