Текст книги "Cultura Duhului"
Автор книги: Рафаил Архимандрит (Нойка)
сообщить о нарушении
Текущая страница: 2 (всего у книги 10 страниц)
Dacă în mine poate încolţi acel cuvânt, şi îl găsesc ca fiind lucrul către care năzuieşte pofta mea, atunci nu mai e poftă în sens peiorativ, ci din lacom mă văd virtuos
22
cum am zice noi, moralmente. Dar nu-i vorba de virtute aşa cum înţelegem în morală, ci de viaţă, că Dumnezeu la viaţă primeşte pe om. Şi în asta constă faptul că Sfinţii au trăit cu bucurie în cuvântul lui Dumnezeu, s-au nevoit cu bucurie, s-au îndulcii de posturi şi de vieţi aspre. Dar nu viaţa aspră îi îndulcea, ci puterea harului.
Asta nu este un lucru al intelectului, este o trăire care a dat putere. Ce înseamnă martir? Cuvântul este acelaşi ca „martor,“ etimologic. Martirul este un martor, pentru că viaţa care trăieşte în el – în Hristos – este mai puternică decât viaţa pe care o avem în mădularele noastre pământeşti stricăcioase. Mai puternic? energetic, nemaisimţind nici chinurile, pentru îndulcirea pe care i-o pricinuieşte dragostea lui Dumnezeu, care-l face mai bine să moară cu Dumnezeu în chinurile cele mai cumplite, decât să se îndulcească de îndulciri stricăcioase, trecătoare, despărţindu-se de Dumnezeu. Dar stricăcios şi trecător nu este numai că azi trăiesc şi mâine mor; stricăcios şi trecător este o calitate a îndulcirii.
Se zice că Dumnezeu este Dragoste, Dumnezeu este Iubire. Atunci omul ce este, dacă-i chipul lui Dumnezeu? Şi omul este dragoste, şi omul este iubire Vedem că până şi păcatele cele mai mari au de-a face cu dragoste şi cu iubire. Omul, fiind făcut în chipul lui Dumnezeu, îşi caută identitatea, cum zicem noi astăzi.
Dumnezeu mai bine decât mine ştie unde-mi este identitatea. Şi când omul urmează cuvântul lui Dumnezeu, când omul continuă cuvântul lui Dumnezeu, se trezeşte dintr-o dată că asta şi voia. Şi voia aşa de înverşunat, aşa de înflăcărat, că este gata şi să moară ca să rămână cu dragostea, cu firea sa în dragoste, decât să cadă în smintirea dragostei pe care acuma o resimte ca smintire.
Deci cuvântul lui Dumnezeu este cultura duhului. Mi-amintesc când am venit în România după mulţi ani. Cineva mi-a vorbit de Părintele Paisie Olaru şi mi-a spus că i-a cerut înainte de moarte un cuvânt pentru tineretul român. Şi aşa cum am auzit eu şi cum reţin, cuvântul ar fi fost cam acesta: ,jSă păzească cuvântul lui Dumnezeu“ Am auzit două-trei cuvinte frumoase despre Părintele Paisie Olaru, dar când am auzit cuvântul lui, nu ştiu de ce l-am îndrăgit foarte mult în inima mea. Şi m-am gândit că ăsta este poate un cuvânt mai mare decât ne dăm seama: ,JSă păzească cuvântul lui Dumnezeu». începem a păzi cuvântul lui Dumnezeu, a-l cultiva la nivelul la care ne găsim. Etic îl înţelegem? Păi etic încercăm să-l păzim, dar aş vrea să atrag atenţia la asta: Nu acolo să rămână mintea noastră, nu acolo să caute, să nu formalizăm – viaţa să căutăm
Există o cercetare duhovnicească pe care trebuie s-o facă omul. Există un «de ce», o întrebare pe care trebuie s-o pună omul. Trebuie să înţelegem sensul şi esenţa lucrurilor. Nu este numai paza unui «Fă asta, nu te gândi de ce, doar să fie aşa, că aşa-i bine!» Dumnezeu nu a spus lui Adam «Să nu mănânci din pomul acela, că asta-i rău!» A explicat lui Adam: «Să nu mănânci din pomul acela, că în ziua în care vei mânca, vei muri».1 Şi vedem că de o anume moarte a şi murit, deşi trupul mai avea să-şi trăiască un termen până la moarte, dar în duh a murit, s-a despărţit de Dumnezeu, s-a învrăjbit cu Dumnezeu. în loc să se bucure de venirea lui Dumnezeu, s-a înfricoşat, s-a ruşinat şi s-a ascuns Noţiunile astea de frică, de ruşine, de ascundere sunt foarte mari
Aşadar, să păzească cuvântul lui Dumnezeu. Noi începem prin a păzi cuvântul aşa cum ne taie capul. Dar aş vrea să îndemn pe fraţii şi pe surorile mele să înţeleagă, să năzuiască, să caute în rugăciune mai departe decât ce ne taie capul astăzi Că nu este numai o păzire a unui cuvânt -
24
etică, cuvântul nu este o poruncă morală, deşi are şi efectul ăsta, dar e numai un efect, şi efect secundar. Este Cuvânt de Viaţă. Păzind cuvântul lui Dumnezeu, dăm posibilitatea acestui cuvânt să sălăşluiască în noi şi să petreacă în noi Şi descoperim că acesta este cuvântul care pe noi ne păzeşte.
Până la urmă cine păzeşte pe cine? Omul păzeşte cuvântul lui Dumnezeu? Mai adevărat, cuvântul pe care-l păzesc, pe mine mă păzeşte. Şi nu numai mă păzeşte, ci mă duce mai departe. Cât de departe? Spune Scriptura că trupul şi sângele nu pot moşteni Împărăţia Cerurilor, împărăţia Cerurilor nu este în trup şi sânge, în mâncări şi în înfrânâri: este împărăţia Duhului. Scris este – tot de Apostolul Pavel, căruia i s-au dezvăluit taine adânci – căci: «Ochi n-au văzut şi urechi n-au auzit, şi nu s-a suit la inima omului ce a pregătit Dumnezeu celor care-L iubesc pe El».1 Dacă ochi n-au văzut şi urechi n-au auzit, dacă n-a intrat în inima omului, cum putem noi să mergem către acestea pe care nu le vedem şi nu le auzim? Sunt aşa departe de noi, că nimica omenesc nu le poate înţelege. Cultura Cuvântului tocmai către acest nevăzut, neauzit, neînchipuit de om conduce. Cuvântul lui Dumnezeu vine din împărăţia Cerurilor, şi nu numai că ne păzeşte, dar ne şi duce în împărăţia Cerurilor.
Ce este împărăţia Cerurilor17 Mântuitorul zice: «Să nu căutaţi la dreapta şi la stânga. împărăţia este în voi».2 împărăţia este în om, şi cuvântul lui Dumnezeu caută să sălăşluiască în om. Omul este la început ca un animal, fără nimica peiorativ; adică trăind în viaţa materiei, în viaţa animalică, dar spre deosebire de alte animale care vieţuiesc ca noi pe pământ, care se nasc ca noi pe pământ, care cresc ca noi şi aparent mor ca noi (adică noi ca ele), spre deosebire de aceste animale vedem în năzuinţa aceasta a omului, în poftele acestea, de neîmplinit prin nimica material în om, vedem căutarea aceasta, care trădează chipul dumnezeiesc în om.
Omul niciodată nu se va putea satisface pe pământul acesta, nici cu cele mai mari plăceri, nici cu cele mai groaznice păcate, nici cu cele mai mari înfăptuiri ale istoriei, ci poate să moară deznădăjduit, chiar fiind împlinit în toate; fiindcă alta năzuieşte omul, dar nu poate atinge. Trup şi sânge nu pot moşteni lucrurile acestea, pe care trupul şi sângele nu le pot vedea, nu le pot auzi, nu le pot percepe, nu le pot intui, decât un firicel vag. Dar cultivând în noi acest cuvânt, însuşi cuvântul lui Dumnezeu, Cuvântul descoperă ceea ce este El.
Revin la ceea ce numim poruncile lui Hristos, ce spuneam la început, că nu sunt ca cele ale Vechiului Legământ, deşi am arătat că şi Vechiul Legământ indica ceva mai departe decât doar o lege, un Rai. Cuvântul lui Hristos este trecerea de la disciplină la viaţă Spune Evanghelia Sfântului Ioan: «Legea prin Moisi s-a dat, dar harul şi adevărul prin Iisus Hristos a venit».1
Aş vrea să revin la un nivel mai concret acuma, păzind cuvântul lui Dumnezeu. Dar Cuvântul trup S-a făcut şi cuvântul se împărtăşeşte omului prin toate simţurile, prin cuvânt, aşa cum înţelegem noi, oarecum informativ, dacă vreţi, dar fiindcă este vorba de viaţă, cuvântul se împărtăşeşte numai în vieţuire. Nu este destul omului să studieze Scriptura, ca un studiu abstract, nu este destul omului să trăiască o viaţă îmbisericită, să-şi împodobească casa cu icoane, sâ asculte muzică duhovnicească, bisericească, să înlocuiască o cultură omenească cu o cultură îmbisericită
26
Dumnezeu, Care ne-a făcut şi Care ştie din ce suntem făcuţi, ştie că suntem trup şi sânge. Cuvântul trup s-a făcut,1 în mai multe sensuri Cuvântul cel mai înainte de veci, Care se numeşte şi Fiul lui Dumnezeu, Care este însuşi Dumnezeu, S-a întrupat în istoria aceasta, S-a născut aşa cum m-am născut şi eu, a copilărit aşa cum am copilărit şi eu, a trăit şi a suferit aşa ca mine, a murit aşa cum voi muri şi eu, a înviat aşa cum eu nu pot învia, S-a înălţat la Ceruri şi sade de-a dreapta Tatălui, şi a creat prin aceasta o cale către dreapta Tatălui pentru mine
Şi când vorbesc de «mine» nu vorbesc de cel care vă vorbeşte. Vorbesc de tine. Că şi tu eşti un «eu», orişicine vei fi. Deci Cuvântul trup S-a făcut, spre împărtăşire, şi ca trup ni se împărtăşeşte. Unul din cuvintele mântuitoare ale Domnului a fost că Pâinea Vieţii avea să fie El însuşi. în Evanghelia de la loan avem cuvintele. «Cine mănâncă trupul Fiului Omului şi bea sângele Lui are viaţă vecinică».2 Şi chiar spune mai departe. «Cine mănâncă trupul Fiului Omului şi bea sângele Lui, petrece întru Mine şi Eu întru el».3 Şi zice «Cine nu mănâncă trupul Fiului Omului şi nu bea sângele Lui, nu are viaţă în sine».4 Acest Trup şi Sânge este poate esenţa cea mai concentrată a Bisericii. Nu ştiu cum să o exprim. Doresc, şi mă rog Domnului ca să pună în inimile voastre să se înţeleagă cuvântul pe care vreau să-l spun Acolo unde mă poticnesc eu, înţelegerea voastră să meargă mai departe şi să întregească ce nu ajung eu să exprim.
în Sfânta împărtăşanie mâncăm ce vede mintea a fi o bucăţică de pâine şi un strop de vin, ce văd ochii noştri pământeşti, ce miroase mirosul nostru pământesc, ce simt
cele cinci simţuri: este pâine şi vin. Dar, într-un chip tainic, acestor simţuri li se dezvăluie din ce în ce mai puternic şi mai clar, mai limpede şi mai concret, atunci când simţurile duhovniceşti se dezvoltă, şi începem să înţelegem cuvântul Mântuitorului Care zice că este nu numai pâine şi vin, ci însuşi Trupul şi Sângele Lui. Spune sfântul Pavel că deoarece copiii sunt părtaşi trupului şi sângelui, şi El – FIristos – Cuvântul lui Dumnezeu, S-a făcut părtaş trupului şi sângelui, S-a făcut asemenea nouă. Dar, într-un chip de neînchipuit omului, Se dă spre mâncare.
Pentru omul modern, care este obişnuit cu cercetare intelectuală, amintesc cuvântul unui filosof (am uitat care – un filosof german): Mo// ist was man ifit. Este un joc de cuvinte. Ist înseamnă «a fi»; scris un pic altfel, înseamnă «a mânca»: eşti ceea ce mănânci. Adică mâncăm materie, suntem materie. Va să zică, ce să gândim lucruri prea înalte, vedem că ne luăm viaţa din cele materiale, din zarzavaturi, din trup de animal, din alte lucruri, deci şi noi suntem ce-i zarzavatul şi ce este trupul de animal, şi noi suntem un fel de «varză», câteodată în… mai multe sensuri. Şi noi suntem un trup de animal. Ca animalul ne naştem, ca animalul pierim. Dar eu pretind că Cel Care a făcut pe om ştia mai bine decât filosoful german că omul este trup şi sânge, şi de aceea ne-a dat, într-un chip tainic, Trup şi Sânge, ca să ne hrănim, în duh, prin această hrană pe care o primim trupeşte.1
Este un plan cu multe nivele acolo, fiindcă mai este un alt nivel. Mâncăm Trup şi Sânge, dar vedem şi simţim pâine şi vin. Iarăşi, Dumnezeu Care a făcut pe om ştie firea omului. Nu l-a făcut pe om să fie canibal. Omul, dacă nu se îndrăceşte – îndepărtându-se de Dumnezeu – nu rabdă nici măcar gândul de a mânca trup crud şi sânge, şi deci ne-a dat acest trup şi sânge în felul cel mai frumos,
28
cel mai nobil, hrana cea mai nobilă pe care o cunoaşte omul, pentru că este şi o anume asemănare cu trupul şi cu sângele în pâine şi în vinul roşu.
Mă gândesc la toate expresiile Vechiului Testament care vorbesc de «sângele strugurelui: „1 şi acolo era o intuiţie nemaipomenită! Mâncând deci într-o formă, nu canibalică, dar totuşi într-o formă trupească, mâncăm duh, fiindcă omul este şi duh. A spus Hristos Samarinencii: „Duh este Dumnezeu, şi cei ce se închină lui Dumnezeu, în Duh şi în adevăr să se închine“.2 Şi aicea, în mâncarea aceasta, mâncăm Duh, în mâncarea Trupului acestuia
Aicea nu pot să nu mă împleticesc niţel în cuvinte, şi iarăşi nădăjduiesc că Dumnezeu o să desluşească în voi ce e nevoie pentru mântuirea fiecăruia. Zic că mâncăm Duh; dar mâncăm Trupul şi Sângele Mântuitorului, şi într-o formă chiar materială, acceptabil gustului omului, dar este altceva decât ce ni se pare a fi. Merg mai departe. Mâncăm un Trup şi bem un Sânge care au cunoscut moartea, dar şi învierea, dar şi înălţarea, dar şi şederea de-a dreapta Tatălui, dar, într-un chip tainic, şi Venirea Cea de-a Doua, şi Slava cea vecinică, cea din urmă – ne împărtăşim cu însuşi Dumnezeu.
Unde duce cultura cuvântului lui Dumnezeu, credinţa în cuvintele lui Dumnezeu9 Cuvintele lui Dumnezeu, omului pot părea, şi par de multe ori sminteala cea mai mare, şi însuşi Apostolul Pavel nu se sfieşte a vorbi de „nebunia lui Dumnezeu“, dar adaugă că nebunia lui Dumnezeu se arată mai înţeleaptă decât înţelepciunea omului. înţelepciunea omului e neputincioasă, precum şi omul; este stricăcioasă, precum şi omul; dar ceea ce ne pare nouă a fi o nebunie, dacă este dumnezeiască, să ne împărtăşim cu această nebunie, şi vom vedea că asta era înţelepciunea.
Deci ajungem la împărtăşirea concretă, fizică, la împărtăşirea cu lucrul care vine de dincolo, lucrul care vine de unde mintea omului „nu se poate duce“.1 Ochiul nu poate vedea, urechea nu poate auzi.2 Ei, asta-i energia care ne duce întru acel „dincolo“. Cuvântul lui Dumnezeu împărtăşeşte pe om la toate nivelele: la nivel de cuvânt, la nivel de simţ, la nivelul cel mai concret al mâncării. Şi când Mântuitorul a răspuns ispititorului că nu din singură pâine va trăi omul, ci din fiecare cuvânt care purcede din gura lui Dumnezeu, dacă am fi auzit atunci în pustie cuvântul acesta, cine şi-ar fi putut închipui că acel cuvânt care purcede din gura lui Dumnezeu“ – tocmai ca pâine ni se va da, drept împărtăşanie?
Dacă omul material se sminteşte? Apăi sigur că se sminteşte! Acestea sunt taine dumnezeieşti Ori crezi, ori nu crezi… Dacă nu crezi, intri într-un domeniu care se cheamă „iad“, care se cheamă „pedeapsă;“ intri în tot felul de încurcături, sminteli, amărăciuni, ca fiul risipitor.
Smintirile astea în care cădem, pedeapsa asta… ce este cuvântul pedeapsă? Etimologic vine de la cuvântul grec pedevsis, care dă pe româneşte şi alte cuvinte. Rădăcina grecească ped– (rcoaS-) dă /x^atrie, pedagogie riai8eucnţ, „pedeapsa“, este o povăţuire de copil, o formare de copil, o educaţie de copil, foimezi copilul Pedeapsa nu este un „Na, să mănânci asta, c-ai fost rău!“ Pedeapsa este un lucru care ne revine; să zicem, dacă arunci praf în sus, praful o să-ţi cadă în cap. Ne revin anumite lucruri, şi trăind smintirile, amărăciunile astea
30
care ne vin, ceea ce numim ispite, ele au menirea să ne trezească, să vină omul ca fiul risipitor într-o zi şi să-şi zică:..Dar asta-i ce vroiam? Eu: care căutam fericirea – şi-am ajuns la amărăciune! Asta-i ce vroiam?»
V-amintesc de cuvântul pe care l-am spus mai sus, că cel ce-şi leapădă voia sa şi face voia lui Dumnezeii, adică ascultarea, se trezeşte că asta era ce vroia el; fiindcă Dumnezeu a ştiut mai bine ce «vroiam eu» şi unde-o să-l găsesc. Aşa şi omul care se desprinde de Dumnezeu şi cade în acest domeniu pe care-l numesc «pedeapsă», până la urmă iadul. Dar şi el, iadul, are menirea să povăţuiască pe ora, măcar că într-un fel negativ: «Dar asta-i ce voiam? Păi, dacă-i vorba de suferinţă, nu-i mai bine să iau suferinţa pe care nu ne-o ascunde Dumnezeu că va fi urmarea cuvântului lui Dumnezeu'? Că, dacă tot e vorba de suferinţă, atunci ce am de pierdut să urmez lui Hristos, suferind? Acolo măcar este făgăduinţă de viaţă vecinică». Şi iarăşi, prin «pedeapsă», prin această educaţie de copii, dacă are trezvia aceasta sufletul şi lumina aceasta, ca fiul risipitor, să înţeleagă că prin aceasta poate să vină înapoi la Dumnezeu, şi-atuncea are şi un avantaj: că nu va mai fi ademenit de ceea ce acuma recunoaşte a fi sminteală.
Şi aş zice atunci: De ce Dumnezeu nu ne porunceşte, ca şi şarpele, să avem experienţa binelui şi răului prin împărtăşirea cu răul, prin gustarea din rodul acesta care a zis Dumnezeu că ne va da moartea? «Cunoaşteţi moartea, şi după aceea cunoaşteţi viaţa!» Dumnezeu nu se amestecă cu ce-i rău. Dumnezeu, în înţelepciunea Lui, în dragostea Lui pentru om întrebuinţează toate, până la sminteli, ca să mântuiască pe om. Dar calea smintelii este o cale periculoasă, că poate omul să nu mai ştie cum să se întoarcă de acolo. Vedem în Iuda, care nu a ştiut, nu a înţeles până în clipa cea din urmă care este mila Mântuitorului, ca să poată face şi el ce-a făcut şi Sfântul Petru – adică să se pocăiască.
Petru s-a lepădat de Dumnezeu, de trei ori s-a lepădat de Hristos, de Iisus, învăţătorul lui pe Care pretindea că-L iubea, de învăţătorul pe Care-L văzuse schimbat la faţă în Muntele Thavor şi L-a văzut în lumina Lui dumnezeiască. Nu mai era de-acum înainte un învăţător sau un profet; Petru a văzut că într-adevăr era Fiul lui Dumnezeu, deci Dumnezeu însuşi. Şi de Acesta s-a lepădat Petru. Şi păcatul lui Petru era nesfârşit mai mare decât trădarea lui Iuda.
Ce ştia Iuda? «Am trădat sânge nevinovat».1 Şi-acum vedea că trădarea lui ducea sângele acela până Ia moarte. Dar Petru, deşi păcătuise şi el rău, a rămas în lumina lui Hristos, care lumină i-a dezvăluit că Dumnezeu este milostiv, i-a dezvăluit ceea ce învăţăm şi noi în Biserică: Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu.
Şi s-a întors Petru şi a ieşit şi a plâns amar, dar a rămas cu ceilalţi Apostoli, până când a venit Mântuitorul, şi nu că l-a vădit pe Petru în faţa celorlalţi – toţi ştiau că s-a lepădat Petru de Iisus. Dar când, după înviere, Hristos a spus lui Petru: «Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?», şi Petru a mărturisit: «Te iubesc», şi-a ispăşit prima lepădare: «Nu-l cunosc pe acest om!» La al doilea «Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?», când a spus «Te iubesc, Doamne!» a ispăşit a doua lepădare. Când a spus a treia oară: «Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu pe Mine?», s-a mâhnit până la inimă Petru şi a spus: «Doamne, Tu toate le cunoşti; nu se poate să nu cunoşti, să nu ştii că Te iubesc». Şi a forţat Mântuitorul din inima lui Petru, a stors din inima lui cu durere a treia ispăşire, că a treia oară cu blesteme şi cu
32
jurăminte s-a lepădat de Hristos: «Nu cunosc pe acest om!»
Calea lui Iuda putea să-l mântuiască pe Iuda. Şi dacă citim Scriptura cu înţelegere vom vedea că asta căuta şi Mântuitorul Dar, cum cântăm în Joia Mare, «Iuda nelegiuitul nu a voit să înţeleagă».1 Calea păcatului este o cale periculoasă. Calea întunericului poate să-l facă pe om să rămână în întuneric. Deci cuvântul lui Dumnezeu împărtăşeşte omului viaţă, şi viaţă vecinică. Dacă învăţăm calea ascultării, dacă învăţăm să cultivăm în inimile şi în vieţuirile noastre cuvântul lui Dumnezeu, îl vom găsi.
Ce ne-a făgăduit Hristos9 Pe de-o parte ne făgăduieşte Crucea, dar pe de altă parte pretinde Mântuitorul că jugul Lui este uşor, bun, şi că povara Lui este uşoară. Şi găsim într-adevăr că jugul Lui este bun şi povara Lui este uşoară, cum au dat mărturie martorii care până la moarte s-au îndulcit de cuvântul lui Hristos, că moartea le-a fost mai dulce decât vieţuirea smintită, într-adevăr, nemincinos a spus aceste cuvinte Mântuitorul, că jugul Lui într-adevăr a fost bun celor ce au gustat din el, şi povara Lui a fost uşoară. De ce să luăm asupra noastră jug neplăcut şi povară grea, cercetarea în păcat? Şi totuşi, dacă omul vrea, Dumnezeu îl lasă. Şi este foarte important să înţelegem, în această lăsare, ceva din calitatea dragostei lui Dumnezeu.
Noi, când iubim pe cineva, vrem ceva de la el. Ori vreau să mă iubească şi el, să-mi întoarcă dragostea, şi este un adevăr şi în asta; ori, mai ales dacă am oarecare autoritate asupra lui, dacă-mi este copil, vreau să ia calea dreaptă, şi pot să impun omului, fratelui meu, copilului meu, părintelui sau orişicui, până a-i distruge libertatea, viaţa, îi vreau binele. Asta este dragostea pe care Dumnezeu nu o are pentru om. Dumnezeu este Iubire, dai Dumnezeu este Smerenie: şi aceste două virtuţi până la urmă sunt o singură virtute.
Cuvintele pe care Preasfinţitul Andrei ni le-a spus la început sunt cuvintele cheie. Şi nădăjduiesc să-l bucur şi pe Preasfinţitul spunând ce am auzit de la 'Părintele meu duhovnic Sofronie, o definire – dacă vreţi – a smereniei, pe care n-am găsit-o la altcineva. Spunea că smerenia (înţeleasă adevărat, în duh şi în adevăr), smerenia este calitatea iubirii lui Dumnezeu care se poate împărtăşi şi a nu se Dumnezeu, care se dă, fară întoarcere asupra sa. Smerenia este calitatea iubirii lui împuţina. Smerenia are aspect de micşorare, de înjosire, adică smeritul poate apărea ca un rob Că şi Hristos, spune Sf. Pavel, a luat chip de rob şi S-a supus morţii,1 morţii ruşinoase de pe Cruce; dar, înţeles în duh şi în adevăr, ce a făcut Hristos acolo arăta că nu avea frică de moarte, nu avea frică de înjosire Puterea Lui dumnezeiască nu putea fi biruită de nimic. Şi care este puterea asta neclintită de nimic în toate cosmosurile care există, şi dincolo9 Paradoxal, smerenia. Şi când omul, ca Hristos, s-a smerit până la moarte, s-a găsit neclintit, neclintit în dragoste, neclintit în trăirea harului. Cu harul acesta să ne dea Dumnezeu să murim, şi din moarte nu vom gusta.
Şi cuvântul pe care aş fi vrut să vi-1 citez mai sus din Evanghelia Sfântului Ioan, dar nu era vremea, era: «Cel care crede în Mine nu va trece prin judecată, nu va cunoaşte judecata, ci va trece de la moarte la viaţă».2 Că tocmai şi Judecata care, ca toate lucrările lui Dumnezeu, este lucrare spre mântuire, chiar şi Judecata de Apoi, aş îndrăzni să spun că este poate ultima chemare a lui Dumnezeu către mântuire, dar riscă să fie prea târziu Dar omul care a trăit după cuvântul lui Dumnezeu, cum spune
34
Psalmul, «Pentru cuvintele gurii tale eu am păstrat căi aspre»,' şi-a trecut judecata.
In viaţa asta, viaţa ne-a judecat şi ne-am judecat. Ne-am lăsat judecaţi de Dumnezeu şi am ales cuvântul lui Dumnezeu, până la moarte – dă-ne Doamne! – vorbesc de mucenici. Dar am judecat şi noi pe Dumnezeu. Şi noi judecăm pe Dumnezeu, şi am pus pecetea noastră că Dumnezeu este adevărat, cum spune Sfântul Ioan.2 Şi Dumnezeu se arată adevărat dincolo de moarte, dincolo de iad, dincolo de toate. Aş zice dincolo de vecinicie, că mai nainte de toţi vecii Dumnezeu nu că era, Dumnezeu este
Şi deci smerenia, când ajunge omul s-o trăiască, este puterea de care se înfricoşează tot ce se înfricoşează de Dumnezeu, fiindcă nimica n-o poate birui Pare a fi slugă smerenia, dar este calitatea de Domn, de împărat. Este calitate dumnezeiască, şi în a doua carte a Părintelui Sofronie, care este o mărturie a vieţii lui, spune că mulţi au spus despre Dumnezeu multe: că Dumnezeu este iubire, că Dumnezeu este lumină, că Dumnezeu este putere; dacă, zice, aş îndrăzni şi eu să zic ceva despre Dumnezeu, aş zice că Dumnezeu este smerenie, şi în această smerenie nespus de minunată, neînţeleasă de tâlcul omului – dar dacă o trăim, o înţelegem, nu tâlcuind-o intelectual, ci trăind în oasele noastre harul ei – această smerenie este tocmai pericolul pentru om, fiindcă Dumnezeu, dragostea smerită a lui Dumnezeu nu impune omului.
Şi aş vrea de astăzi încolo nimeni să nu mai vorbească de fructul interzis. Cum a interzis Dumnezeu lui Adam rodul cunoştinţei binelui şi răului, când cinci minute mai târziu Adam avea să mănânce9 Ce, nu vedea Dumnezeu9 Nu putea Dumnezeu să-i dea una peste cap, aşa cum facem noi dacă vedem ce face copilul nostru şi, în dragostea noastră, îi dăm o palmă şi-i spunem: «Păi să nu faci asta!» Dragostea lui Dumnezeu lasă pe om singur să se determine, fiindcă «dragoste cu sila nu este cu putinţă». împărăţia cea vecinică este împărăţia celor care iubesc, şi care iubesc să fie ce este Dumnezeu.
Aş zice, fraţi şi surori întru Domnul – şi poate oarecum cu aceasta să şi închei – aţi trăit patruzeci şi cinci de ani de mucenicie, de interziceri, de groază, de greutăţi. Şi-acum a revenit în pământul nostru lucrul pe care eu l-am preţuit cel mai mult (nu mă gândesc la ce mă gândeam eu în 1955, când ne-am dus în Anglia la libertate, în sensul istoric şi omenesc, că toate astea sunt trecătoare şi relative): libertatea credinţei. Asta a fost pronia lui Dumnezeu, şi la asta aş vrea să încurajez pe toţi fraţii şi pe toate surorile mele întru Domnul.
Chiar cred că vine o clipă în istorie (când? – nu ştiu…), când va veni un «ori-ori»: Ori cu Dumnezeu, ori… ce vrei. De ce îndrăznesc să spun «cred»? Mă întemeiez pe cuvântul lui Hristos din Apocalipsă, când spune la sfârşitul Apocalipsei: «Cine nedreptăţeşte mai nedreptăţească încă, cine spurcă mai spurce încă, cine lucrează dreptatea mai lucreze dreptatea, cine se sfinţeşte, mai sfinţească-se. Căci iată Eu viu degrab, şi răsplata Mea este în mâna Mea, să dau fiecăruia precum şi-a ales».1
* * *
în încheierea cuvântului îmi cere Preasfinţitul să vă spun cine este Părintele Sofronie şi Cuviosul Awa Siluan, despre care a pomenit Preasfinţitul la început.
Părintele Sofronie este un om care s-a născut în Rusia în veacul trecut, care a scăpat la Revoluţie şi a ajuns în Franţa. Era pictor, dar avea căutarea rugăciunii, care l-a
36
dus să devină călugăr, în 1925, la Muntele Athos în mănăstirea unde era la Muntele Athos a întâlnit pe un om simplu, cu două ierni la şcoală, într-un sat din Rusia Ţaristă, mult mai bătrân ca Părintele Sofronie – numele lui călugăresc era Siluan. Şi în acest Siluan a găsit un om de această cultură a cuvântului, cultura duhului. Un om simplu, cu puţină şcoală, dar cu atâta trăire în duh, încât în trăirea lui a putut să dea nişte cuvinte care sunt asemănătoare cu cele ale Apostolului şi Evanghelistului Ioan de Dumnezeu Cuvântătorul.
Vă spun doar un cuvânt despre el. A trăit o rugăciune foarte înflăcărată, o pocăinţă foarte înflăcărată, în care, cu toată intensitatea pocăinţei, nu-şi găsea calea către Dumnezeu, către mântuire. Şi într-o clipă, cea mai tragică a vieţii lui, când a întrebat pe Dumnezeu, pe Hristos, de ce nu poate să scape de dracii care-l împresurau în ispitele lui, a primit cuvântul: «Cei mândri suferă de draci». La care reacţia Sfântului Siluan a fost: «Doamne, Tu eşti milostiv. Sufletul meu Te-a cunoscut. Spune Tu cum să fac să mă smeresc». Şi a primit cuvântul acesta înfricoşat şi minunat: «Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!» Cuvânt pe care sfântul a ştiut cum să-l trăiască.
Spuneam că Dumnezeu cunoaşte făptura Sa, ştie din ce-i plăzmuit omul, ştie clipa în care pcate spune un anume cuvânt spre mântuire Şi Siluan l-a trăit deplin. Cum l-a trăit? S-a smerit, osândindu-se în iadul în care trăia şi din care nu putea să iasă. Dar partea cea mai importantă a cuvântului este a doua: «Nu deznădăjdui».
Din spusele aceluiaşi Siluan înţelegem că el a văzut şi a înţeles în cuvântul lui Dumnezeu o foarte neexp/icilă făgăduinţă. N-a spus decât:,Nu deznădăjduit nu i-a dat informaţie Cuvântul lui Dumnezeu nu e informaţie. Dar a fost destulă împărtăşire pentru Sfântul Siluan ca să ştie că se ascundea, taina mântuirii lui din acel iad pe care-l trăia concret, zilnic. Şi, cum mărturiseşte Sfântul în scrierile lui: «De-abia am început să fac precum m-a învăţat Domnul, şi mintea mea s-a curăţit, şi Duhul mărturisea despre mântuire» $i a aflat mântuirea. Şi de câte ori se vedea lipsit de har, ştia cum să afle harul lui Dumnezeu din nou, ştia să se «osândească», să se smerească până în iad, fără a deznădăjdui, şi în asta să afle imediat mântuirea lui Dumnezeu
Calea aceasta a Sfântului Siluan nu este calea fiecărui om, în dimensiunea ei. Mai mulţi, spunea Părintele Sofronie, dacă au încercat prin închipuirile lor să trăiască asta, au riscat, şi chiar au ajuns la casa de nebuni câte unii. A cunoaşte «străfundm iadului» – nu este măsura oricărui om, nu este lucru omenesc însă cuvântul primit de Sfântul Siluan reprezintă totuşi însăşi structura vieţii duhovniceşti. Nu pretindem a fi drepţi, ci păcătoşi – ne asumăm păcatul, iadul, în mă&ura în care îl cunoaştem acum, fără a ne «pierde cumpătul» şi a ne ascunde, ca Adam în Rai,1 adică fără «a deznădăjdui» de iertarea, de vindecarea pe care o vom dobândi de la Domnul. Aşa, de pildă, în faţa fratelui nostru, plotul: «Părinte, în faţa lui Dumnezeu mărturisesc că sunt foăcătos, am păcătuit făcând asta, am păcătuit făcând aljialtă, cer iertare de la Dumnezeu», nedeznădăjduind. Că nu venim să ne luăm pedeapsă, venim să luăm mântuire; chiar dacă preotul ne şi dă un canon, cum zicem în Biserică, şi canonul acesta nu e «pedeapsă», cel puţin nu e pecieapsă în sensul pe care îl înţelegem noi, modernii. Esite «pedeapsă» în sensul educaţiei. Dar este dragostea liui Dumnezeu, Care ştie pe ce cale să ne aducă înapoi la v^ţă când ne-am îndepărtat de ea.
38
Dar revenind la Sfanţul Siluan, în Sfântul Siluan s-au trăit lucrurile acestea până la limită, dincolo de care nu mai există nevoinţă. Că mai jos decât în iad – iadul trăit, fiindcă Pronia lui Dumnezeu i-a lăsat trăirea aceasta înfricoşătoare şi, într-un sens, vecinică – nu există mai jos, mai departe decât iadul vecinie. Dar nădejdea întru Dumnezeu, dincolo de vecinicia acestui iad – nu există nici aici un «mai departe». In Siluan, omul şi-a atins culmile, şi de adânc, şi de înălţime. Şi se găseşte că acest Sf. Siluan a fost unul din sfinţii cei mai mari ai istoriei. A fost proslăvit în ceata sfinţilor de către Patriarhul din Constantinopol în 1987 şi este în calendarele noastre ortodoxe. Nu ştiu dacă în toate calendarele, în România, dar din ce în ce mai mult se cunoaşte Sfântul Siluan şi se iubeşte de mulţi care-au cunoscut scrierile lui, scrieri de om simplu, dar simplu era şi Sfântul Ioan Evanghelistul, care ne-a dat Evanghelia, dar mare Teolog, de Dumnezeu Cuvântător.
Părintele Sofronie deci a rămas ca ucenic al acestui Sfânt Siluan După moartea Sfântului Siluan, Pronia lui Dumnezeu l-a adus pe Părintele Sofronie în Apus, unde până la urmă a întemeiat în Anglia, unde locuiam şi eu, o mănăstire ortodoxă, fiindcă atuncea când n-a mai putut oficial să se întoarcă la Muntele Athos, din motive politice ale Greciei de atunci, s-a găsit împresurat de câţiva tineri (şi mai puţin tineri) care căutau la Părintele Sofronie, sau mai bine zis au găsit în Părintele Sofronie un duhovnic de adâncime, de experienţă şi de trăire, şi a făcut o mănăstire pentru noi şi prin noi. Şi în această Mănăstire in-a adus Pronia lui Dumnezeu să trăiesc 31 de ani la picioarele Părintelui Sofronie
Acest Părinte Sofronie m-a educat un om de înaltă cultură, pictor era de vocaţie, dar un om de cultură universală, în care Siluan yâsise. poate, singurul om care I-a putut înţelege, a înţelege adâncul trăirii lui, mai ales cuvântul ăsta: «Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui». Siluan scrisese în multe rânduri, aşa cum îl inspira rugăciunea în nopţile lui, la sfârşitul vieţii sale. Şi scria pentru mângâierea oamenilor Dar cine avea să înţeleagă scrierile astea şi să facă ceva cu ele7 Păi, a găsit pe Părintele Sofronie şi i-a spus într-o zi: «Părinte Sofronie, eşti un om cu carte; ia scrierile astea şi, după moartea mea, fa din ele o carte». Şi asta a fost menirea Părintelui Sofronie. A publicat cartea aceasta în rusă, în Franţa, prin 1948 cred că a ieşit de sub tipar.
