Текст книги "Cultura Duhului"

Автор книги: Рафаил Архимандрит (Нойка)

сообщить о нарушении

Текущая страница: 3 (всего у книги 10 страниц)

Şi deci el a întemeiat până la urmă Mănăstirea noastră în care toţi cei ce am trăit lângă el am trăit în cuvântul acestui Părinte Siluan. Părintele Sofronie a murit astă-vară.¹ Şi nădăjduiesc şi eu poate, cu ajutorul bunului Dumnezeu şi rugăciunile voastre, să pot da în limba română acest cuvânt mângâietor, întemeietor poate, într-un oarecare sens, chiar îndrăznesc să zic ultimul în istorie, calitativ ultim. N-am timp acum să intru în amănunte de ce-1 consider aşa, dar mi-a venit şi gândul ăsta. Aş vrea să-l dau în graiul românesc aşa cum l-am trăit eu în preajma Părintelui Sofronie. Mă bucur să văd deja multă iubire pentru acest cuvânt şi aşteptare, dar nădăjduiesc şi eu că pot face un lucru în care am trăit şi să împărtăşesc cu poporul în care m-am născut comoara de care m-a miluit Dumnezeu (că nu îndrăznesc să spun că m-a învrednicit), să împărtăşesc cu ceilalţi. Şi pentru asta sunt esenţial în ţara noastră.

Deci acesta este Părintele Sofronie. Aş mai adăuga că în toamnă, când am fost la Mănăstire, fiindcă a venit Patriarhul din Constantinopol, de care aparţine Mănăstirea noastră, Patriarhul Vartolomeu, care a venit şi în România vara trecută, ne-am dus să participăm cu el la Vecernie la

40

Biserica Greacă din Londra Şi a spus o cuvântare pe care a încheiat-o cu cuvintele acestea: «Mă bucur, între altele», zice – nu citez exact, dar cam cuvinte de felul acesta – «mă bucur să văd între alţii» (c-a vorbit de mai mulţi, care au făcut multe lucruri frumoase pentru Biserica Ortodoxă Greacă din Anglia) «şi pe membrii Mănăstirii Stavropighice Patriarhale Sfântul loan Botezătorul» (aşa se numeşte Mănăstirea noastră). Că ne-a văzut şi ne-a recunoscut, şi zice: «Mănăstire întemeiată prin truda, sudoarea şi lacrimile Părintelui Arhimandrit Sofronie, de fericită pomenire». Şi a adăugat: «Ale cărui rugăciuni le chem asupra voastră, asupra Mănăstirii, asupra noastră, asupra mea şi asupra Biserici întregi». Cam aşa a spus. Bineînţeles, cuvânt foarte mângâietor pentru noi.

Deci, Părintele Sofronie a fost ucenicul acestui Sfânt Siluan. Pe baza mărturiei Părintelui Sofronie – care a scris cartea, a dat scrierile Sfântului Siluan şi a adăugat şi o primă parte a cărţii în care se explică viaţa călugărească, pentru ca cititorul să înţeleagă ce înseamnă un cuvânt pe care-l dă acest om aparent simplu şi incult – pe baza acestei cărţi s-a făcut deci proslăvirea în 1987, cincizeci de ani mai târziu (Sfântul Siluan a murit în 1938), la cererea multora, mai ales în Grecia, teologi şi profesori şi alţi mari duhovnici. Patriarhul, cu bucurie, şi Sfântul Sinod, au proslăvit între Sfinţi pe Sfântul Siluan de la Athos. Deci de la acest Părinte Sofronie v-am dat câteva citate, şi ce-am trăit lângă el împărtăşesc vouă, fraţi şi surori, în numele Domnului, în seara aceasta. Mă iertaţi că mi-a fost cuvântul cam împleticit la început, dar nădăjduiesc că ceva va rămâne şi în sufletele şi inimile voastre

DESPRE DUHOVNICIE

Sfinţiţi fraţi preoţi şi împreună-slujitori, sfinţiţi fraţi şi surori întru Domnul, sunt încă într-o năvală de gânduri în inima mea, pe care aş vrea să le împărtăşesc cu Sfinţiile Voastre. încep prin a spune că duhovnicia, aşa precum cred că s-a şi zis astăzi, este centrul vieţii bisericeşti. Dar viaţa bisericească nu este ceva deosebit, fiindcă omul prin fire este bisericesc. Biserica este firea omului, este venirea întru fire a unui om, a unui Adam ieşit din firea lui; este chemarea omului, glasul lui Dumnezeu care cheamă pe om dintru această existenţă întru fiinţa cea vecinică, care e Dumnezeu însuşi. Biserica este maica, pântecele maicii în care noi ne săvârşim «gestaţia» duhovnicească – dacă-mi iertaţi acest cuvânt cam clinic. Dar ceea ce este gestaţia după zămislire şi înainte de naştere, într-un anume fel este şi viaţa bisericească după naşterea în lumea aceasta, şi mai ales după Botez, naşterea cea de-a doua; şi este o anume gestaţie între naşterea care începe cu Botezul şi se termină cu trecerea sufletului din viaţa aceasta la cele vecinice.

S-ar putea spune multe, dar poate că nu o să ne lase nici timpul, nici capul meu. Dar aş vrea prin aceasta să vă împărtăşesc ce înţeleg eu prin faptul că viaţa noastră bisericească nu este ceva aparte, deşi alte miliarde de oameni nici nu se duc în biserică. Şi totuşi, aceste miliarde de oameni sunt un om ieşit din fire Şi noi suntem oameni ieşiţi din fire, dar în Biserică ne revenim în fire Biserica nu este altceva decât firea noastră, nu este nimic mai mult

42

decât firea omului, dar, în acelaşi timp, nimic mai puţin decât firea omului, firea aşa cum a zămislit-o în gândul Său Dumnezeu, în sfatul Său cel mai nainte de veci, când a gândit să facă pe om, să facă om în chipul lui Dumnezeu şi în asemănarea Lui

Deci duhovnicia este centrul vieţii noastre. De la duhovnicie pornesc toate, şi în duh se săvârşesc toate. Şi atuncea, acesta este locul central unde omul trebuie să săvârşească facerea lui. Or, mă bucur şi mă cutremur să pot vorbi cu duhovnicia Bisericii, cu un număr de duhovnici, fiindcă în mâinile noastre, ca duhovnici, este cheia puterii de a săvârşi această mântuire pornind de la însuşi centrul, însuşi nucleul vieţii noastre. Zic putere; Părintele Sofronie comenta ce înseamnă putere – comenta în franţuzeşte, însă pe româneşte cuvântul are aceeaşi etimologie, «putere», de la verbul «a putea». A putea ce? Fiindcă Pilat se fălea că are putere să dea moarte sau putere să slobozească de moarte. S-a adeverit bietul Pilat că nu avea nici una nici alta, precum îi spusese Mântuitorul.¹ Dar noi, prin hirotonia şi hirotesia noastră, avem puterea de a da viaţă; nu de a o lua, sau de a ne răzgândi şi a nu o lua, ca Pilat şi ca puternicii lumii acesteia, ci avem puterea de a da viaţă. Şi nu noi ci – mi-ar plăcea să-l citez pe Sfântul Apostol Pavel – «Hristos în noi».

Aş vrea să încep prin a da un cuvânt care sper că va fi ca o încurajare pentru toţi fraţii şi Părinţii mei întru Domnul, şi ca o mângâiere Preasfinţitului: Ce este un duhovnic bun şi când începe un duhovnic a fi bun? Şi voi încerca să explic cum înţeleg eu următoarea zicere, poate cam îndrăzneaţă «Un duhovnic bun este cel care stă în pantofii tăi acum, Părinte! Duhovnic bun eşti tu, Părinte!»

Când începe un duhovnic să fie bun? Acum. Acum este vremea bineprimită – cum spune Sfântul Apostol Pavel – acum este ziua mântuirii.¹ Acxim Şi în virtutea cărui fapt poate duhovnicul să fie bun acum? în virtutea hirotoniei şi a hirotesiei, în virtutea lui Hristos Care trăieşte în noi, şi nu a înţelepciunii noastre. Nu dezic nicicum toate cele ce le-a spus Preasfinţitul, şi avem nevoie de pregătirile spuse. Dar pentru o şcoală de duhovnici trebuie o clădire, trebuie bani pentru clădire, trebuie vreme pentru a pregăti. Şi, cum spunea şi Preasfinţitul, nu este sigur dacă iese un duhovnic bun până să nu cadă bietul suflet şi el pradă amăgirilor lumii ăsteia. Nu că trebuie neapărat să se întâmple, dar ştim că se întâmplă lucrurile acestea. Deci noi, ca oameni, nu putem conta pe asta. Pregătirea, oricât de bună este, trebuie timp, trebuie bagajul lumii ăsteia, trebuie multe greutăţi.

Şi totuşi, aş vrea să atrag atenţia la momentul şi felul în care duhovnicia începe acum. De ce? Păi, ce este duhovnicia? Aş vrea să zic că nu este psihologie. Toate sunt de folos unui duhovnic încercat, cu experienţă, toate experienţele sunt necesare; şi totuşi, este o lucrare ce se poate începe acum, şi mai ales despre lucrarea aceasta voiam să vorbesc. De aceea zic, nu dezmint ceea ce s-a zis şi ce înţelegem noi, ca oameni, dar vreau să atrag atenţia asupra unui alt moment Deci duhovnicia nu este psihologie, duhovnicia nu este viaţă trupească, duhovnicia nu este istoricitate sau istorie, duhovnicia nu este etică şi maniere sau manierisme Duhovnicia este duh, şi «Duh este Dumnezeu».² Şi trebuie să găsim felul în care Dumnezeu acum poate să lucreze lucrarea de mântuire în

44

fiecare suflet ce vine către mine, păcătosul, şi pe care trebuie să-l aduc la Hristos.

Şi îmi vine un gând (vă spun că e o învălmăşeală de gânduri, dar poate mă va ajuta Dumnezeu să spun ce e esenţial): «către mine, păcătosul», am zis. Şi de câţiva ani, mai ales de când sunt eu duhovnic, îmi vine gândul şi uimirea: De Ce Dumnezeu a rânduit ca mântuirea oamenilor să depindă de păcătoşi ca mine? Nu că zic că altul este păcătos, mi-e ruşine să zic; şi totuşi ştim că nu este nici unul drept înaintea lui Dumnezeu. Şi ştiu că şi fraţii mei, şi Părinţii mei mai buni ca mine, au totuşi conştiinţa păcatului. Fiindcă văd că şi cei mai mari sfinţi se numesc pe sine cei mai mari păcătoşi.

Deci de ce şi cum va putea face Dumnezeu mântuirea păcătoşilor prin alţi păcătoşi? Eu văd aici o taină mângâietoare. Dacă Dumnezeu a îngăduit ca eu, păcătosul, să fiu duhovnic altora… nu mă gândeam, când nu eu eram duhovnic şi mă spovedeam la oricine – m-a ajutat Dumnezeu şi am trăit ce spune Biserica – nu mă gândeam dacă-i păcătos sau nu, dacă-i vrednic sau nu; aveam încredere în duhovnicie şi mă spovedeam la duhovnic. Acuma este rândul meu, şi tremur. Cum, mântuirea unui suflet să depindă de mine? Şi atunci: Cum să nu risc să fac un rău, cum să fac să nu se piardă un suflet pentru care S-a jertfit însuşi Dumnezeu⁹ Mângâierea mea este, că dacă Dumnezeu a pus ca mântuirea omului păcătos să fie făcută prin păcătoşi, înseamnă că pot să zic: Dar ce, păcătosul acesta va fi împiedicat spre mântuire din cauza păcatului şi a neputinţei mele? Şi sfârşesc zicând: Anatema gândului ăstuia! Erezie gândul ăsta! Că altfel Dumnezeu nu ar fi făcut hirotonie şi hirotesie de oameni nevrednici precum sunt eu – dar precum se mărturiseau şi cei mai mari sfinţi, şi de-aceea îndrăznesc să vorbesc aşa – decât dacă Dumnezeu ştie că poate să săvârşească mântuirea păcătoşilor prin păcătoşi

Deci să prindem curaj şi să ştim că lucrarea noastră este lucrare nu în puterea omului, ci în puterea lui Dumnezeu; şi puterea lui Dumnezeu să o căutăm, şi prin puterea lui Dumnezeu să încercăm să săvârşim această mântuire, înainte şi după toată lucrarea omenească, înainte, adică: poate că toţi sunteţi hirotesiţi de mult duhovnici şi aveţi experienţă mare, dar, potenţial, unul sau doi dintre fraţii mei ar fi putut fi hirotesiţi Duminica aceasta – mai răsalaltăieri, sau când o fi fost. Ce experienţă puteţi avea până astăzi⁹ Şi totuşi suntem duhovnici; de alaltăieri sau de mai mulţi ani, dar suntem duhovnici. Deci puterea lui Dumnezeu trebuie să o căutăm, şi să vină înainte de formaţia şi experienţa noastră. Experienţa şi formaţia noastră este bună pentru îmbogăţirea şi a noastră, şi a Bisericii, şi pentru multe lucruri, fiindcă omul este şi el împreună-lucrător cu Dumnezeu în mântuirea omului, dar până la urmă tot puterea lui Dumnezeu este cea care mântuieşte. Şi deci înainte de lucrarea omului, şi în sfârşit, după lucrarea omului, puterea lui Dumnezeu este cea care mântuieşte: prin mine, şi pe cei care vin către mine.

Cum putem intra noi în puterea lui Dumnezeu, sau cum o putem noi invita în lucrarea noastră? Nici nu ştiu cum să exprim lucrul acesta, dar înţelegeţi ce vreau să zic: adică să nu fie duhovnicia lucrarea mea de om, ci să fie lucrarea dumnezeiască prin mine, omul. Cum spunea un preot ortodox de la Paris: «Ce caut eu, ca duhovnic? Să fac pe ucenicul meu întru chipul şi asemănarea mea?» Şi zicea: «Anatema!»

Şi aicea îl citez pe Părintele Sofronie, care arată că lucrarea duhovniciei nu este cuvânt omenesc Sfântul Serafim spune că: «Atunci când vorbeam omeneşte', puteau fi greşeli;» şi Sfântul Siluan adaugă: «Şi greşelile

46

pot fi mici, dar ele pot fi mari». Fiindcă, vorbeam adineauri, ce este mântuirea omului? Îndumnezeirea omului, mântuirea Adamului întreg în fiecare persoană care se mântuie. Sfântul Siluan, într-o convorbire cu un alt nevoitor din Caucaz, Stratonic, spunea (dar era o întrebare retorică): «Părinte, cum vorbesc cei desăvârşiţi?» Şi Stratonic nu a ştiut să răspundă. Şi Sfântul Siluan zice: «Cei desăvârşiţi nu vorbesc niciodată de la ei, ci întotdeauna vorbesc numai ceea ce le dă Duhul».

Iată că, într-un fel, desăvârşirea – cel puţin la nivelul acesta – nu e aşa de grea, fiindcă nu noi trebuie să născocim o desăvârşire a cuvântului, ci să o căutăm de la Duh. Şi zicând asta, mă rog chiar Domnului ca să ne dea El însuşi tuturor, nu numai duhovnicilor, dar şi fiecărui creştin care vorbeşte cu un creştin, să ne dea El cuvânt de mântuire. Fiindcă – şi acesta cred că e un lucru important – mântuirea nu este ceva prescris într-o carte, un răspuns de tip «pagina 37, paragraful 3». Mântuirea este un cuvânt tainic, dumnezeesc, pentru fiecare suflet ce s-a născut în lume; şi pentru fiecare suflet alt cuvânt.

Vedeţi în Pateric, cum vine un călugăr la awa cutare şi cere un cuvânt, şi awa zice: «Păstrează-ţi chilia: mănâncă, bea, dormi, fa tot ce vrei, dar nu ieşi din chilie!» Altul are aceeaşi căutare: «Cum să mă mântuiesc, awa?» Şi awa îi zice: «Păstrează postul până la ora şase» sau cât era. Poate să iasă din chilie, poate să intre, să facă ce vrea, dar postul să-l păstreze. Altuia îi spunea ceva despre gânduri, altuia îi spunea alt lucru. Şi, cum spunea Părintele Sofronie, aicea nu-i vorba de teologie, nu-i vorba de o doctrină scrisă într-o carte; e vorba de o strategie duhovnicească, unde duhovnicul, fiindcă Duhul îi naşte cuvânt în inimă, înţelege că strategia pentru omul acesta este: «întăreşte-ţi armata în punctul acela». Dacă în punctul acela tu biruieşti, în rest o să-ţi fie relativ uşor Mântuirea

îţi este deja asigurată. Dacă toate punctele le întăreşti, dar acolo unde este o spărtură mare în peretele cetăţii tale laşi descoperit, păi pe acolo năvălesc armatele vrăjmaşului şi nimica nu ai făcut cu mântuirea ta. Deci este vorba de a găsi care este acea gaură în perete pe unde pot năvăli armatele, şi de aceea e nevoie să intrăm în lucrarea lui Dumnezeu, să căutăm cuvânt dumnezeiesc. De toate este nevoie, şi de psihologie, şi de pregătire; dar atâta timp cât nu le avem, cu frică şi cu cutremur să căutăm ca Dumnezeu să nască în inimile noastre acel cuvânt de duh şi de adevăr

Şi aş vrea să spun că duhovnicia este nu istorie, nu morală, nu psihologie, nu lucru trupesc; ea înglobează pe toate acestea, dar duhovnicia este duh, şi este afdevăr: cuvintele Mântuitorului!¹ Şi iar cuvintele Mântuitorului: «Este duh, şi este viaţă»,² precum Mântuitorul spunea despre cuvântul pe care îl dădea Apostolilor. Or, acest cuvânt trebuie să-l căutăm în rugăciune: în rugăciune să se nască, în rugăciune să-l dăm şi în rugăciune să fie primit şi căutat de ucenicii noştri. Şi aş vrea să vă spun un lucru despre care ne-a vorbit Părintele nostru duhovnic Sofronie în ultimele zile şi pe care mai desluşit am început să-l înţeleg acum, adică cum duhovnicia Sfinţiilor Voastre să fie astăzi duhovnicie înaltă Tot ce este lucrare omenească este o periferie sau un «fundal;» dar centrul duhovniciei este schimbul acesta în duh, care se face aşa: pregătiţi pe ucenicii Sfinţiilor Voastre să vină la spovedanie în rugăciune. Rugăciune nu înseamnă nimic «special»: să citească ce scrie şi în cărţi, dar mai ales să-şi dea seama, şi ei, şi noi, că conversaţia noastră este cu Dumnezeu, nu cu omul.

48

Amintiţi-vă de un cuvânt asemănător al Sfântului Pavel care, atunci când L-a văzut pe Hristos, nu a mai dialogat cu omul, ci s-a dus în pustie să se pocăiască. Şi s-a întors în puterea Duhului, oarecum ca şi Mântuitorul după patruzeci de zile în pustie, ca să devină Apostolul Neamurilor. Şi Evanghelia lui nu de la om a luat-o, nici de om a fost dată, ci de la Hristos. Şi cu fiecare dintre noi, într-o anumită măsură şi într-un fel, diferit în viaţa fiecăruia, esenţial, acelaşi lucru se petrece. Ceea ce facem noi nu este de la om şi nu este primit de la om. Multe primim de la om, cu care îmbogăţim lucrarea duhovniciei, şi pe noi înşine, şi pe cei care vin la noi – dar lucrul este dumnezeiesc.

Deci să vină ucenicul în rugăciune, în conversaţie cu Dumnezeu. Şi conversaţia lui, ca ucenic, nu este cu mine; eu nu sunt un «guru», eu sunt un duhovnic. Şi un duhovnic nu ştiu cum să-l definesc, dar poate nici nu e nevoie, ci vom vorbi despre taina acestei lucrări în esenţa ei. Deci ucenicul vorbeşte cu Dumnezeu: «Doamne, Tu auzi rugăciunea mea, dar eu nu aud cuvântul Tău». Altfel spus: «Nu ştiu pe ce cale să o iau în viaţă: să fac lucrul acesta sau să fac lucrul celălalt? Doamne miluieşte-mă şi deschide-mi ochii! Mă duc la slujitorul Tău, Doamne, şi prin el să-mi dai cuvânt».

Slujitorul nu atâta gândeşte, în sensul omenesc; aici e un lucru pe care trebuie să-l învăţăm: este gândire, şi gândire. Bineînţeles că gândim, dar mai ales căutăm, prin rugăciune. Rugăciunea noastră, ca duhovnici, trebuie să fie în general, şi o rugăciune zilnică, şi poate o stare de rugăciune în toată clipa, ca Dumnezeu să ne dea cuvânt, ca nu «eu» să spun cuvânt în «chipul şi asemănarea mea», ci – cum am mai auzit de la un duhovnic «Doamne, dă-mi măcar din greşală să spun ce trebuie pentru sufletul care vine la mine!» – adică, fie şi neştiut mie

Mă bazez acuma şi pe cuvântul Sfântului Serafim de Sarov, care era într-adevăr un cunoscător de taine şi de inimi. Vine un om la el şi Sfântul îi spune lucruri nemaipomenite: «Spune surorii tale А că nu ea trebuie să se căsătorească, tu te vei căsători, ea să devină călugăriţă». Poate ceva inventez acuma, dar au fost multe dintr-astea cu Sfântul Serafim. Cum ştia el de un nume ca «Tatiana», că voia să devină călugăriţă, şi aşa mai departe? Şi un om îl întreabă într-o zi pe Sfântul Serafim: «Părinte, cum ştii aşa de limpede, cum vezi aşa de limpede toată inima mea şi viaţa mea?» Şi Sfântul Serafim a mărturisit: «Eu nu văd nimica, eu nu ştiu nimica; eu mă rog, şi primul gând care vine în inima mea îl ştiu ca cuvânt de la Dumnezeu, şi pe acela îl dau. E Dumnezeu care ştie taina vieţii tale şi taina inimii tale; eu sunt numai un duhovnic».

Adică (parafrazez pe Sfântul Serafim, dar cred că nu zic greşit) acesta este rolul pe care trebuie să-l însuşim: ca noi, ştiut sau neştiut nouă înşine, să putem da celui ce vine la noi cuvânt ce se naşte în inima noastră din rugăciune.

Aicea intervine o greutate. Ziceam adineauri. Ce este un duhovnic bun? Şi zic, în contextul acesta, că duhovnicul este bun în măsura în care ştie să se roage şi să caute de la Dumnezeu, retrăgându-se din faţa omului, căutând ca Dumnezeu să-i pună în inimă cuvânt, ştiut sau neştiut lui, înţeles sau neînţeles lui, dar cuvântul pentru ucenic să fie drept. Şi pentru rugăciunea asta, bună sau proastă, înflăcărată sau neînflăcărată, cred că Dumnezeu va face taina asta cu noi; şi se vor uimi şi ucenicii voştri, dar şi mai mult vă veţi uimi Sfinţiile Voastre.

Revin aicea intervine o nouă greutate întru a fi duhovnic bun, ca în toate Tainele bisericeşti Cum se săvârşesc Tainele bisericeşti⁷ în virtutea vredniciei noastre

50

de om⁹ Biserica, de la început şi până astăzi, spune: «Nu pentru vrednicia preotului», şi-1 mângâie pe credincios: «Nu pentru vrednicia preotului – nu ai nevoie să-l critici sau să-l ataci, dacă vezi în preot nevrednicii – ci pentru credinţa ta». Pentru rugăciunea ucenicului se naşte în preot, vrednic sau nevrednic, cuvânt de la Dumnezeu.

Aş vrea să adaug două cuvinte – unul de la Sfântul Siluan. Un tânăr i-a pus Sfântului Siluan întrebarea aceasta tragică, pe care o pune şi Preastînţitul: «De ce sunt aşa de puţini duhovnici buni astăzi?» Şi Sfântul Siluan îi dă un răspuns, probabil neînţeles de tânăr, şi neînţeles de mine mulţi ani, dar în perspectiva pe care o dezvolt acuma e din ce în ce mai înţeles. Sfântul Siluan zice: «Fiindcă nu sunt ucenici buni». Cuvântul Sfântului Siluan a fost un joc de cuvinte. Pe ruseşte «ucenic», mai ales în cadru mănăstiresc, se spune posluşnik; posluşnik înseamnă şi «ascultător». Deci, mai ales în cadrul călugăriei, ucenicului i se spune «ascultătorul;» e Stareţul şi ascultătorul. Deci de ce nu sunt Stareţi buni⁹ Fiindcă nu sunt ascultători buni.

Părintele Sofronie cita şi el, nu ştiu dacă nu din lezechil Prorocul, care spune undeva ceva de felul acesta: «Dacă prorocul lui Dumnezeu se va găsi mincinos, este pentru că Eu, Domnul Dumnezeu, l-am întunecat pe acel proroc „' Şi contextul în care este dat zice: „Pentru îndărătnicia poporului Meu, fiindcă poporul Meu a căutat cu o inimă dublă, făţarnică, cuvânt de la Dumnezeu, prin prorocul Meu“. Adică Eu, Domnul Dumnezeu, întunec pe prorocul Meu cel mare şi drept şi adevărat, şi va spune minciună De ce⁹ Fiindcă popoml Meu este cu inimă făţarnică.

Într-o zi, când am început să înţeleg taina asta, am venit la Părintele Sofronie şi i-am spus: „Părinte, atunci în duhovnicie este fiul care îşi naşte tatăl¹“ Şi l-a pufnit râsul pe Părintele Sofronie, şi a spus: „Aşa-i, este fiul care îşi naşte tatăl“. Adică dacă tu, ascultătorule, tu ucenice, vii cu rugăciune şi cu inimă nefâţarnică şi vrei să ştii, eu chiar dacă sunt luda, care mâine II voi trăda pe Hristos, astăzi îţi voi fi duhovnic. Şi pentru noi asta este şi încurajare, şi înfricoşare; fiindcă noi trebuie să fim la nivelul acestei măreţii, acestei taine într-adevăr înfricoşate.

Dar, încurajare: Pregătiţi-vă ucenicii în felul acesta: „Nu veniţi la mine dacă nu aveţi întâi rugăciune către Dumnezeu“. Bine, poate nu de prima oară – vorbesc acuma un pic formal, pentru că nu pot să vorbesc de fiecare caz în parte; dar aicea Dumnezeu, nădăjduiesc, dă înţelepciune fiecăruia dintre noi, ca să ştim cu fiecare caz cum să facem. Vorbesc de generalităţi, şi generalităţile, precum ştiţi, sunt limitate, dar cazurile sunt fără de limită. Dar, în general, pregătiţi pe ucenici să vină ştiind că „Nu cu mine vorbeşti, nu cu mine să vorbeşti, fiule duhovnicesc (sau fiică); cu Dumnezeu vorbeşti! Eu nu fac altceva decât să te aduc la Dumnezeu. De la Dumnezeu cer, de la Dumnezeu, în rugăciunile mele de seară şi de dimineaţă cer, ca Dumnezeu să-mi dea cuvânt pentru tine, ca Dumnezeu să nu mă lase să spun cuvânt nefolositor, darămite cuvânt dăunător mântuirii tale“. Atuncea începe să fie duhovnicie adevărată!

încă un amănunt al duhovniciei: taina spovedaniei Ştim că preoţii trebuie să ţină taina spovedaniei, dar să nu credeţi că asta e numai ca să ocrotim de durere şi de ruşine, şi ca să încurajăm sufletul care vine la noi să se deschidă fără frică. Nu este numai asta; este o lucrare mult mai mare. în taina duhovniciei, precum probabil toţi ştiţi, mai ales a spovedaniei, nu poate să pătrundă diavolul. Dar diavolul, care ştie, e viclean, nu numai rău, ci viclean, ştie el cum să învârtă lucrurile ca să ghicească. Dar cu cât va avea mai puţină informaţie, cu atâta o să avem mai mult

52

răgaz să se întărească sufletul care vine la noi. Aş vrea să adaug că în Rusia Ţaristă era o lege că, în justiţie, mărturia preotului era fără valoare. Era multă prigoană şi atunci împotriva Bisericii, încă de la Petru cel Mare, dar acesta era un lucru într-adevăr minunat, fiindcă prin asta legea voia să ocrotească taina duhovniciei: preotul să nu aibă dreptul să dea mărturie, nici bună, nici rea, fiindcă nu e vorba de asta în preoţie, ci e vorba de a păstra taina spovedaniei.

Dar nu numai preotul, fiindcă nu este numai o etică profesională, ca pentru doctori, ci este, iarăşi, o lucrare în duh. Dacă ucenicul nu păstrează taina, apoi Taina, iarăşi, este aproape anulată. Fiindcă dacă începe ucenicul să spună: „A, duhovnicul meu mi-a spus aşa şi pe dincolo“, două lucruri se întâmplă: tu, ca duhovnic, nu poţi să dai prăjitură unuia şi bici celuilalt pentru acelaşi păcat, după înţelepciunea ta de duhovnic, ştiind ce anume îl va mântui şi pe unul şi pe celălalt, pentru că este nevoie ca duhovnicul – vorbim din nou de putere, a putea da viaţă – să aibă libertatea să dea unuia prăjitură şi altuia bici, ştiind că unul prin prăjitură se va mântui şi altul prin bici. Dar dacă fiecare începe să vorbească, o să se smintească. Şi la Awa Pimen avem o semismintire dintr-asta, dar el era mult prea înţelept ca să se smintească. Auzind că duhovnicul îi spusese lui: „Lasă gândurile să intre şi luptă-te cu ele în inimă“, dar altuia i-a spus: „Nu lăsa gândurile să intre în inimă, ci leapădă-te de ele cum vezi că au venit“, tânărul Pimen s-a dus înapoi la Awa şi l-a întrebat: „Ce e asta, că spui mie una şi celuilalt Părinte altceva?“ Duhovnicul i-a răspuns: „Pimen, fiule, mi-ai spus să-ţi vorbesc ca sufletului meu; ca sufletului meu ţi-am vorbit. Eu ţi-am vorbit ce fac eu!“

Şi Părintele Sofronie explica aşa: Călugărul celălalt era – hai sâ zicem o erezie – „călugăr de rând“ (om de rând nu există, fiecare e diferit, dar totuşi există un adevăr şi în asta), nu ajungea la un anumit nivel de duhovnicie. Dacă ar fi lăsat gândurile să intre în inima lui, şi-ar fi spurcat inima, şi nu se ştie cine ar fi biruit – sau, în orice caz, s-ar ti slăbit foarte mult prin aceste gânduri. Pimen însă era aşa de plin de har în tinereţea lui, că – spunea Părintele Sofronie – duhovnicul a observat că în orice caz harul ar fi biruit în inima lui. Dar el, fiind aşa de plin de har, dacă nu lăsa gândurile să intre, să se lupte cu ele în inima lui, nu ar fi ştiut mai multe elemente – aicea vorbim de elemente omeneşti şi de experienţă omenească – care îi vor fi fost de multă valoare în povăţuirea celorlalte suflete. Pimen ştia nu numai calea harului, dar şi vicleşugurile gândurilor celor rele, fiindcă se zbătuse cu ele în inimă. Şi într-adevăr, a devenit un pimin} adică un păstor, aşa cum prorocise unul: „Pimen, păstorule, de numele tău va răsuna toată pustia“. Vedeţi, nu numai în duh e^ra mare, dar duhovnicul l-a pregătit şi cu arme mai omeneşti, de care este nevoie.

Acuma vreau să revin la temă, că unuia i-a spus neagră şi altuia i-a spus albă, şi e nevoie ca duhovnicul să aibă libertatea aceasta. Dacă ştiţi că ucenicul păstrează taina, puteţi să faceţi cu el ce vreţi – adică mântuire vrem, nu aşa cum se spune că „faci ce vrei“. Dacă ştiţi că nu ţine taina, o să fiţi cu mâinile încătuşate în duhovnicia voastră fiindcă ucenicul nu va ţine taina. Dar nu e numai asta; e, iarăşi, o taină mai mare, o taină în duh: când ucenicul risipeşte prin lumea asta cuvintele şi povăţuirile pe care i le-a spus duhovnicul, vrăjmaşul nostru prinde mai repede de veste ce s-a întâmplat, care e punctul slab, şi ştie unde să atace. Uitaţi-vă la povestea din Rai (îngăduiţi-mi să parafrazez, ca să aduc mai la zilele noastre conversaţia): după ce Dumnezeu i-a spus lui Adam: „Din toate acestea

54

vei mânca, dar din acel pom să nu mănânci, fiindcă în ziua în care mănânci vei muri“¹ – şi aş zice că nu atâta îl opreşte, cât îi dezvăluie tainele cele din Rai – vine şarpele la Eva, pentru că a găsit-o mai slabă (de ce, nu ştiu, dar se vede că acesta era faptul), şi începe a-i spune: „Nu cumva Dumnezeu ţi-a vorbit ceva de pom, de a mânca, a nu mânca…⁹“ O trage de limbă. Mă iertaţi că parafrazez în felul acesta, dar el era mult mai înţelept şi nu a vorbit aşa cum vorbesc eu acuma, a vorbit mult mai la sigur, ca şi cum ştia el toate. Şi aşa face înşelătorul şi prin oameni, şi prin gânduri (adică vrăjmaşi văzuţi şi nevăzuţi), ne trage de limbă. Şi sărmana Eva, ca un copil nevinovat, îi spune tot. Fiindcă noi spunem în rugăciune, „Că nu voi spune vrăjmaşului Tău taina Ta“, dar Eva îi spune. „Dumnezeu a zis că din toate putem mânca, dar numai din pomul acela de acolo să nu mâncăm, fiindcă vom muri“. „A, bun! Acuma ştiu unde să dau!“ zice dracul, şi ştim cum a dat, şi ştim unde a dat

Lucrul acesta trebuie evitat în taina duhovniciei. Formaţi ucenicii pe calapodul acesta: taina să rămână taină. Într-un anumit sens, aşa cum a citat şi Preasfinţitul, şi aşa cum făcea Biserica la început, spovedania nu este un lucru neapărat tainic, că mai mulţi au fost, ca şi cel din Scara,² care s-au spovedit public, şi la început spovedania era publică. Dar, aş zice Ce public! Fiindcă cei care duhovniceşte ascultă, cei care sunt în stare să plângă cu durerile fratelui păcătos, care ca mine este păcătos, ca mine nu ajunge la slava lui Dumnezeu, şi care sunt în stare, în plâns, să se roage, şi aud taina spovedaniei cu rugăciune – păi, dracul nu poate intra în ei, cum nu poate intra în duhovnic! Şi aşa era comunitatea din Ierusalim. Dar am căzut cu toţii. Acuma nu numai că nu putem asculta, dar ne smintim. Dar poate chiar, cum spunea o poveste, şi cred că nici măcar nu e glumă, că un duhovnic descoase pe un copil mic în spovedanie dacă nu a tăcut asta şi aia, şi la un moment dat copilul spune: „Nu, asta n-am făcut-o, dar e o idee bună!“ Adică i-a băgat în minte o idee Adică noi ne smintim şi în felul acesta, că mai găsim şi exemple „bune“ de urmat, şi în loc să ne zidim, prin rugăciune pentru aproapele ca pentru sufletul tău însuţi, ne smintim, gândindu-1 pe aproapele un altul, ori batjocorindu-1, ori imitându-i atitudinea rea.

Despre spovedanie aş vrea să mai spun unul sau două cuvinte importante, pe care le-am trăit eu ca fiind foarte importante. Sunt multe, este un vălmăşag de gânduri, Părinţi Sfinţi – mă iertaţi, dar poate Domnul ne-o da, şi va completa ce nu putem face noi. Dar un lucru important în spovedanie este însuşi sensul mărturisirii sau spovedaniei. Ce este spovedania⁹ Dacă îmi iertaţi îndrâznirea asta, voi spune că a devenit un lucru prea „clinic“. Spovedania nu este numai a spune un număr de gânduri sau de fapte pe care le-am făcut Acesta e un bun început pentru un începător. Spovedania, ca tot ce este duh, devine stare; o stare a firii omului. Preasfinţitul spunea de Adam, că Adam nu s-a spovedit lui Dumnezeu. Ce era în Adam⁹ Era o închidere faţă de Dumnezeu. Dacă ar fi spus: „Doamne, am păcătuit, am făcut ce ai spus să nu fac, iartă!“ – sau cum avem în rugăciunile noastre. „Eu ca om am păcătuit; Tu ca Dumnezeu iartă!“ Noi ştim că Dumnezeu ar ierta, nu avem nevoie de vreo dovadă. Fiindcă dacă noi, într-o zi (sau de mai multe ori) am făcut o spovedanie mai adevărată, mai cu durere, mai cu înţelegere, păi ştim în ce fel am „zburat“. Că am auzit asta şi de la copii care s-au spovedit aşa un copil de şapte ani.

56

când şi-a sfârşit spovedania, zburda prin biserică! Spunea: „Părinte, acum pot să fug!“ Vine înapoi. „Nu numai pot să fug, pot să zbor!“ Şi într-adevăr, simţim sufletul curat. Cu cât era mai mare întunericul – ca să-l citez pe Sfântul Pavel. „Acolo unde s-a înmulţit păcatul“, cu atât mai mare e bucuria şi uşurarea sufletului, adică „prisoseşte harul“.