Текст книги "Cultura Duhului"

Автор книги: Рафаил Архимандрит (Нойка)

сообщить о нарушении

Текущая страница: 10 (всего у книги 10 страниц)

162

oarecare conştiinţă, să-l încreştinezi puţin câte puţin şi să-l aduci la împărtăşanie, la lucrul cel mântuitor, mai des.

Aşadar se întâmplă că neîmpărtăşania poate fi în unele condiţii – cum am spus mai sus – mai ziditoare. Acuma, acele vremuri au trecut, modernismul a ucis Biserica, şi acum ne vedem în această epocă postmodernă Iar dacă vă gândiţi la cuvântul acesta, este un cuvânt vădit eshatologic, pentru că modernul nu are o epocă oarecare. "Modo" pe latină înseamnă "astăzi". Deci suntem în,jgost-astăzi", suntem în ziua de "mâine" deja, şi viaţa tragică pe care, într-un anume sens, am simţit-o mai mult noi, pribegii în străinătate, în sensul că, acolo, nu mai aveam biserici ortodoxe, acolo eram străini în pământ străin, între neamuri străine, cu legi străine, totul era străin… Şi acolo, dacă am tânjit către Biserică, apoi tânjirea era vie, şi era simţul morţii în noi, şi de aceea s-au făcut multe înnoiri, ca şi pentru Israil în pribegiile lor vaviloniene S-au înnoit şi ei într-o oarecare măsură, dar vreau să zic că acuma vine şi aici (a venit, prin comunism, o urgie peste neamul acesta) şi peste tot neamul ortodox, vine urgia "Noului Veac", New Age, postnuxiernismul, sau cum vreţi să-i spuneţi, pe care l-am trăit noi deja în Apus, şi se nimiceşte viaţa Bisericii, se reintroduce vechiul duh al păgânismului până la capăt.

în America, de mult, de zeci de ani, există înregistrate biserici sataniste: ăsta-i numele lor, şi gata, sunt înregistrate în lege, şi fac acolo ce fac. Vreau să zic că s-a terminat cu epoca aceea "uşoară", acum din ce în ce mai mult Qstecemerea, şi tare mi-e teamă că o să vedeţi şi voi, dragi studenţi, în zilele acestea… cine ştie?

Deja, spune Preasfinţitul, unii oameni – probabil botezaţi creştini ortodocşi – nu se supun Bisericii, chiar dintre profesori. Asta este, ca să zic aşa, normal pentru zilele noastre Pregătiţi-vă pentru acestea, şi pentru mai rău. Cernerea este: "Vrei, Adame, sau nu vrei⁹ Dacă vrei, eşti cu Mine; dacă nu, ţi-am spus…"

Cuvântul din Apocalipsă, "De acum, cel ce nedreptăţeşte mai nedreptăţească, cel ce spurcă mai spurce, cel drept mai lucreze dreptatea şi cel sfânt mai sfinţească-se"' arată că acum e un fel de "a face ce vrei". Şi aicea, iarăşi zic, este pericolul pentru om de a se prăpădi. Dar în prăpădul acesta pe care-l trăim pe pământ se poate naşte şi conştiinţa (care a început poate mai ales în pribegie) unei nevoi mai mari ^de împărtăşanie mai des. Şi îmi închipui că va fi simţită nevoia aceasta din ce în ce mai mult şi în România, şi în Grecia, şi în ţările acestea unde Ortodoxia a fost prigonită ca la noi, celelalte ţări de sub comunism, unde, având îndărătul nostru o inerţie de două mii de ani de istorie, greu se schimbă lucrurile.

în Apus, unde eram ca nişte crăci tăiate din trunchi – cu craca poţi să faci cum vrei, dar cu trunchiul este mai greu – dar vreau să zic că acolo imediat am resimţit nevoia de mai mare apropiere de Sfânta împărtăşanie. Aicea este încă lucrarea Bisericii Ortodoxe care ne mai ţine. Şi vă spun încă un lucru: sectarii şi catolicii (greco-sau romano), românii botezaţi în orice secte, nici nu-şi dau seama în ce măsură trăiesc şi ei din sângele Ortodoxiei, din duhul, din aerul ortodox pe care-l respiră.

Un pastor protestant Elveţian a venit de două ori în vacanţă în România, şi aşa de mult a îndrăgit ţara aceasta şi Biserica Ortodoxă, încât pe cei doi copii ai lui i-a botezat ortodox la noi în ţară, deşi el şi soţia lui au rămas protestanţi – că îmi închipui că nu voiau să facă scandal în biserica lor (nu ştiu exact, dar cam asta este problema clasică a lor) Şi el zicea entuziasmat că în România parcă şi natura este altfel simţită, şi m-am bucurat să aud asta, că

164

eu ştiu că aşa este. Asta se exprimă în teologie în nişte "formule" pe care le învăţaţi. Dar uite că "formula" a izvorât dintr-o experienţă trăită concret de cineva care a văzut că natura este sfinţită.

Cum să nu fie sfinţită, când în toată România sunt biserici ortodoxe de mai mult sau mai puţin de două mii de ani – nu ştiu ce se întâmpla în Transilvania pe vremea lui Bukow – dar de vreo două mii de ani se tot sfinţeşte apa la Bobotează, şi se sfinţeşte toată firea cu apă sfinţită, şi oamenii se împărtăşesc, cât de cât. Şi sectele care trăiesc aici la noi nici nu-şi dau seama cât trăiesc din aer ortodox.

în Apus, unde acest "aer" nu există, sub presiunea modernităţii, duhovnicia apuseană din ce în ce mai mult dă faliment, şi din ce în ce mai mulţi dintre credincioşii apuseni se întorc către Ortodoxie. Ortodoxia, să ştiţi, este mult mai apreciată în Apus decât aici, în ţara noastră – bineînţeles, în cercurile capabile să aprecieze. Nu vorbesc de lumea afaceriştilor etc, dar cei ce apreciază cât de cât duhul, poate nu devin ei înşişi ortodocşi (ca şi pastorul acela protestant, care nu a devenit ortodox), dar au un drag de Ortodoxie şi o cinstire, pe care rar o găseşti într-un ortodox în locul de baştină. Şi aicea este un moment paradoxal: suntem în situaţia Evreilor de pe vremea lui Hristos, în care noi suntem pe poziţia de a ne pierde moştenirea, spre profitul străinilor sau păgânilor. Adică păgânii L-au primit şi iubit pe Hristos, şi neamul Lui l-a lepădat. Şi de aicea mai mult nevoia unei împărtăşiri, pentru ca, pur şi simplu, să putem supravieţui

Ştiu că sunt oameni care se împărtăşesc zilnic. Şi chiar şi Părintele Sofronie, când îl întrebau oamenii: "Ce sunteţi voi, călugării, ce faceţi⁹ Ce vreţi voi, de ce deveniţi călugări⁹". Părintele Sofronie le spunea, le explica în cuvinte ca acestea: "Noi am vrea, dacă am putea, să începem fiecare zi cu Sfânta Liturghie". Dar cum ştiţi.

înalt Preasfinţite, la noi o Sfântă Liturghie nu înseamnă doar o slujbă la care zicem "Amin", "Doamne miluieşte!" La noi toţi se împărtăşeau, în principiu, la fiecare Liturghie. Aveam Liturghia de trei ori pe săptămână, de trei ori ne împărtăşeam; aveam de patru ori, mai toţi se împărtăşeau de patru ori Nu puteam mai des, dar dacă ar fi fost zilnic, ne-am fi împărtăşit ca în Săptămâna Luminată, când toţi ne împărtăşim zilnic (în afară de Luni, fiindcă ne-am luat noi un canon ca numai Lunea să nu ne împărtăşim, fiindcă în noaptea de Paşti mâncăm o bucăţică de carne, fie ea şi "simbolică", una pe an, şi atunci, fiindcă [am mâncat carne, nu se împărtăşeşte decât preotul care j slujeşte).

Dar am simţit o nevoie din ce în ce mai mare de împărtăşanie, şi cred că o să vină şi aicea, o să se resimtă o nevoie din ce în ce mai mare pentru împărtăşanie des, dar între timp subzistă aceste două tendinţe care dau două şcoli diferite.

Acuma nu vorbesc de vrednicie şi nevrednicie, fiindcă toţi suntem nevrednici; este vorba de o calitate de nevrednicie, care face că pentru unii este mântuitor şi ziditor să se împărtăşească mai des, sau chiar zilnic. Pentru alţii este mai ziditor să se abţină, poate ca să întărească lucrarea – simţul pocăinţei. Aşa cum se cântă într-un Tropar din această săptămână a Postului Paştilor – "Cămara Ta, Mântuitorule, o vad împodobită, dar îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa;" deci să stârnească un pic de râvnă, de dor, de "dureri mântuitoare". Dar, până la urmă, îmi închipui că o să rămână nevoi diferite.

Şi, în concluzia acestei teme, aş zice că trebuie să fie aşa: duhovnicul să fie cel ce hotărăşte în cazul fiecărui suflet. Fiecare om, fiecare suflet are nevoie de altceva Şi, aş zice, nu numai omul ca individ, dar poate şi ca loc cine ştie dacă bietul Ardeal, care a cunoscut atâta

166

prigonire de la 1700, şi pe Bukow, şi altele, nu are nevoie de împărtăşire mai des Şi cine ştie care-i situaţia în Moldova! De ce Părintele Cleopa este în Moldova şi Părintele loan este în Ardeal?…

Sunt lucruri pe care nici nu-i nevoie să le scotocim prea mult, ci doar, fiecare dintre noi să ne socotim înaintea lui Dumnezeu, pentru spovedania noastră, şi să ne socotim cu Dumnezeu prin duhovnicul pe care-l avem, şi să vedem cum ne rânduieşte Dumnezeu mântuirea noastră.

în rest, atitudinea cea mai sănătoasă este să lăsăm la discreţia duhovnicilor, şi să ştim că sunt mai multe căi, şi mai multe tipuri de duhovnicie care corespund diferitelor tipuri de oameni, şi că noi toţi formăm o singură Biserică

Sfântul Apostol Pavel spune: "Cel ce mănâncă să nu defaime pe cel ce nu mănâncă, iar cel ce nu mănâncă să nu judece pe cel ce mănâncă, pentru că Dumnezeu l-a primit, căci şi unul şi altul mulţămeşte lui Dumnezeu;"¹ deci amândoi sunt pe calea cea bună.

Acum mi s-a limpezit şi un alt gând în legătură cu Sfânta împărtăşanie. Anume, că teologic ar fi poate mai drept să zicem "împărtăşanie des" decât "împărtăşanie deasă". Pentru că "des" se referă la viaţa noastră practică, o viaţă compusă din ciclicităţi (zile şi nopţi, toamne şi primăveri etc); dar chiar această viaţă, cândva, se va trăi ca o singură "zi", o singură clipă (de pildă, la Judecata de Apoi). în schimb împărtăşania, ca tot actul dumnezeiesc, este prin însăşi esenţa ei "â(pcx7ra^" – o dată pentru totdeauna.

Alt gând pe care l-aş împărtăşi fără zăbavă este că niciodată, în legătură cu nici un subiect, nu trebuie să uităm contextul deplin din care face pane clementul pe care îl gândim. în cele de mai sus, m-am nevoit să răspund cât de strict la însăşi întrebarea pusă; însă nu trebuie uitat tot restul contextului vieţii mântuirii în Biserică rugăciunea, postul, mult-discutata "pregătire", pocăinţa, sufletul, vecinicia, Dumnezeu. Cugetul Bisericii este "întreaga-cugetare", ocotppoouvr), "întreagă" – şi în sensul de "sănătoasă" ("întreg la minte"), şi în sensul de integritate a viziunii. Fără aceasta, riscăm să ne împărţim în diferite tabere, "mâiniştii" sau "picioriştii", uitând că este vorba de întregul trup, unde nici mâna, nici piciorul nu pot fi dispreţuite. Riscăm să uităm că ce este important, în final, este ca toţi să ne întâlnim "la Poarta Raiului", cum ne zicea Părintele Cleopa.

168

"ÎN LOC DE POSTFAŢĂ": "Scrisoare către un Arhiereu"

Iubite Preasfnţite Părinte, blagosloviţi.

[…] îndrăznesc să spun acum că nevoie este ca, mai ales noi, "feţele bisericeşti", să "deosebim vremea" (cf. Le. 12, 54–57) în care ne aflăm istoric, spre a lucra împreună cu Dumnezeu în via Lui – şi să tragem în aceeaşi direcţie cu El.

Vremea este a cernerii Va trebui să pierdem pe mulţi din rândurile preoţilor şi din numărul credincioşilor, aceasta în Apus s'a şi făcut, mai ales după război, îndeosebi din anii ' 50 încoace; iar cei ce au rămas – dintre aceştia sunt cei care acum recunosc, şi iubesc – şi primesc, acolo, Ortodoxia Paradoxal, pe noi Comunismul ne-a păzit, într-o măsură, în felul lui, dar acum a venit vremea (cf. Io. 17, 1). Vom fi nevoiţi să vedem propăşiri şi izbânzi din partea Catolicismului şi a celorlalte secte, să ne vedem făcuţi de râs şi de ruşine de către mass-media, şi pe noi înşine, şi pe iubita noastră Biserică, şi tot ce avem mai scump şi mai sfânt în lume, să răbdăm ocări şi prigoane din afară, iar dinlăuntru smintiri, şi poticniri, şi vânzări (Apoc. 13, 7).

Comunismul a lovit cu sabia, "New-Age"-ul – mai ales cu minciunile acestui veac trecător, căci a început "ceasul lor, şi stăpânia întunerecului" (cf. Le 22, 53). Şi dacă "s'a dat lor stăpânire' (cf. Apoc. 13, 7), cine va putea sta împotriva voii lui Dumnezeu⁹ Dar, lui Dumnezeu voim noi a sta împotrivă⁹ Cum, atunci, vom fi Lui Biserică, şi Mireasă Hristosului Lui? Căci judecând după Scripturi, precum şi după priveliştea care ne înconjoară, nevoie este de acest necaz, pentru ca Biserica – adică noi – să se cureţe de toate preacurviile ei, să se spele de toată necurăţia ei (cf. lez. cap. 16), să se "lămurească", întru cele din urmă, ca aurul în cuptorul ispitirii, să se lepede de tot ce este străin sfinţeniei ei, să se smerească până în sfârşit, să se gătească Mireasa întru întâmpinarea Mirelui (cf Apoc. 22, 16–17).

Acum va trebui să se lămurească credinţa noastră, acum se va vedea, în sfârşit, ce va fi fost Biserică – şi ce nu; acum – care va fi fost acel "popor binecredincios de pretutindenea" (cf. Liturghierele recente), şi ce anume va rămânea "neclătit de porţile iadului" (cf. Mt. 16, 18)… şi ce va trebui să cadă. Nevoie este de acest "necaz" (cf. Tes. 5, 3), pentru că acum, în sfârşit, Vremea stă să nască Vecinicia.

Înfricoşătoare lucruri… dar nu "băgându-ne capul în nisip", ca struţul, ne vom pregăti pentru ceea ce nu vom putea stăvili. Înfricoşată vreme; dar, dacă de la Dumnezeu – îngăduită – mântuitoare. "Acum mai aproape este nouă mântuirea decât când am crezut" (cf. Rom. 13, 11), şi decât când au crezut strămoşii noştri; că, dacă în zilele Sfântului loan Botezătorul doar "se apropiase" împărăţia Cerurilor (cf. Mt. 3, 2), acum este "lângă uşi" (Mc. 13, 29), şi "mlădiţele smochinului" vestesc vara (cf. Mc. 13, 28). Acum a şi început acea vreme când "cel ce nedreptăţeşte – mai nedreptăţească, şi cel ce spurcă – mai spurce" (Apoc. 22, 11) – şi oare nu s'a umplut întreg globul pământesc de "promiscuitate" şi de libertinaj neînfrânat, că cele de negândit în urmă cu vreo treizeci de ani – acum sunt "monedă curentă"? – …dar, deşi mai puţin vădit, şi vremea când "şi cel drept mai facă dreptate, şi cel sfânt mai sfinţească-se", că "Cel ce este să vie va veni, şi

170

nu va [mai] zăbovi", şi "plata Lui în mâna Lui" (cf. Evr. 10, 37 şi Apoc. 22, 11–12) pentru fiecare.

Vremea este ca Biserica să se întoarcă întru ale sale, să ne reînvăţăm mai multă încredere în Dumnezeu decât în cele văzute şi "mai la îndemână", şi să ne sprijinim.mai mult pe mijloacele lui Dumnezeu, decât pe mijloacele acestei lumi: iar aceasta, îndeosebi când aceste mijloace ne silesc să îmbrăţişăm şi atitudinile acestei lumi, punând deoparte, fie şi provizoriu, poruncile lui Hristos. Că astăzi, de ne vom afla despărţiţi de Hristos, ce ne vom face, de la noi înşine, când ne vor întâmpina "porţile iadului" (cf Ier. 12, 5Ţ! – "Nu întru putere mare, nici întru tărie, ci întru Duhul Meu, zice Domnul Atotţiitorul" (Zah. 4, 6).

Iubite Preasfinţite, mă rog Domnului să vă împărtăşească în inimă ce este în sufletul meu, făcând şi scriind acestea, ca nu numai să nu vă întristez, ci, poate chiar, oarecum, să vă şi aducă bucurie

Domnul să ne lumineze în toată vremea să facem ce este drept înaintea Lui Iar acum că îmbătrânim, El Însuşi să ne înveţe să facem precum pe Petru l-a povăţuit să facă, "când va îmbătrâni" el (Io. 21, 18).