Текст книги "Cultura Duhului"

Автор книги: Рафаил Архимандрит (Нойка)

сообщить о нарушении

Текущая страница: 5 (всего у книги 10 страниц)

Astăzi, cred eu, vin zilele când nu vom putea să facem faţă cu nimic la ce vine să bântuie lumea asta, dar vom înghiţi fără să ne dăm seama otrăvuri peste otrăvuri, vorbesc, de exemplu, de New Age şi tot ce mai aduce el; şi mulţi, multe suflete simple de creştini buni, conştiinţe curate, au căzut, mai bine zis am căzut în multe feluri de rătăciri, fără să ne dăm seama, până când Mântuitorul, în bunătatea Lui, a găsit calea să ne trezească şi să ne aducă la adevărata Credinţă.

Prin asta am câştigat şi multă experienţă, şi cei care s-au poticnit ştiu ce este poticneala, dar cei care nu s-au poticnit – aş vrea să vă rog – credeţi pe cei ce s-au poticnit, şi dacă nu credeţi, cereţi lui Dumnezeu har ca să credeţi; că în poticneală nu se ştie cine se poate ridica şi dacă unul sau doi ajung să nu se mai poată ridica – nu că Dumnezeu nu-i poate ridica, dar sunt poticneli din care cu anevoie se ridică omul, deznădejdi din care cu anevoie iese omul Legăm legături de nedezlegat. Dar dacă unii s-au ridicat,

74

adesea au dobândit mai multă experienţă decât cei ce "nu căzuseră", şi pe aceştia vă îndemn să-i credeţi – experienţa lor.

Cred deci că se apropie zilele în care vom înţelege cuvântul Mântuitorului Care spune, în clipa de care am pomenit adineaori, când i-a spus lui Petru: Fericit eşti Simone, fiul lui lona, fiindcă nu trupul şi sângele, nici educaţia ta, nici Vechiul Testament cu care te-ai hrănit, nici rugăciunile pe care ai învăţat să le faci ca atare, ca act al nevoinţei tale, nu au putut să-ţi dezvăluie taina asta, ci Tatăl Meu Care este în ceruri, Harul, singur Harul Dumnezeiesc. Şi a adăugat: "Şi eu îţi spun ţie: Tu eşti Petru, adică piatra pe care îmi voi zidi Biserica Mea, şi porţile iadului nu vor putea nimic împrotiva ei".¹ Cred că" am văzut deja ca într-o sămânţă lucrul acesta, că minciuna aşa de desăvârşită a epocii noastre, nimica, dar nimica nu va putea într-o zi să o doboare, decât singură Biserica, în înţelesul ei cel mai adânc. Biserica fiind această credinţă, ca a lui Petru, în dumnezeirea Acelui om Iisus care a trăit acum două mii de ani, credinţa aceea, şi dacă pe credinţa aceea ne zidim casa vieţii noastre, piatra aceea a devenit acuma o Biserică aşa cum o cunoaştem noi, îmbogăţită de-a lungul veacurilor cu multe lucruri.

Dar, aş zice, nici la această îmbogăţire să nu ne oprim, fiindcă toate frumuseţile Bisericii, toată cultura Bisericii, toată structura Bisericii – nu sunt decât tot atâtea trepte ca să intrăm în miezul a ceea ce este Biserica, adică şi noi să primim acel har pe care l-a primit Petru în ziua când avea sâ-1 vadă pe Hristos schimbat la faţă, sau harul pe care l-a primit acel tâlhar în ziua când credinţa lui avea să-l mântuiască de moartea cea vecinică. Şi cred că această Biserică, această Credinţă – şi ce a devenit CredinţaApostolilor în istorie – este, cum am spus de multe ori, Biserica Ortodoxă; este singura piatră pe care stând, nu vom fi spălaţi de valurile urgiei, minciunii desăvârşite ce se anunţă în zilele de apoi, care, poate nu sunt aşa de departe cum credem câteodată. Şi deci, urgenţa asta întotdeauna a fost – nu că semăn panică în oameni dar, ca să trezesc un pic seriosul nostru, aş zice să ne apropiem cu aJtă adâncime de fiecare cuvânt pe care îl primim în Biserica noastră, fiecare cuvânt al Liturghiei noastre, fiecare cuvânt din cărţile noastre de rugăciune.

Aş vrea să fac aici o mică paranteză. Nu mă refer atâta la cuvântul mai popularizat – cât de frumos şi de înduioşător este el, şi de înalt pentru înţelegerea poporului, de exemplu colindele frumoase pe care le avem pentru Crăciun şi alte lucruri din datinile noastre populare; mă refer nu la ele, cât de frumoase sunt în felul lor, ci mă refer specific Ia ceea ce este sută la sută, integral, cu adevărat Biserică, cuvântul de rugăciune, cuvântul Sfinţilor noştri Părinţi, care nu este altul decât firul cuvântului care este Cuvântul lui Dumnezeu, însuşi Iisus, însuşi Hristos pe Care l-am primit prin Apostoli, prin Părinţii Apostolici, prin Părinţii care au cunoscut pe acei Părinţi Apostolici şi aşa mai departe, până la duhovnicul tău.

Nu ştiu dacă aş putea să dau în puţine cuvinte acuma, ca să ilustrez mai mult, ce este calea pocăinţei. Nu Ştiu dacă aţi băgat de seamă, mai în toate Liturghiile se cântă ceea ce numim Fericirile. Cele nouă Fericiri sunt tot atâtea trepte către desăvârşire. Fericirile sunt calea pocăinţei şi nădăjduiesc că, în puţine cuvinte, voi putea să dezvălui lucrul acesta înainte să încep, voi spune Vedeţi că deşi pocăinţa este o cale pe care o numim anevoioasă, este calea cea strâmtă, este poarta cea îngustă, este cu răstignire şi cu durere; dar este caracteristic de Biserică, care nu vrea să

76

dea hrană închipuirilor noastre, să vorbească într-un limbaj foarte modest de fericire, şi singurul lucru pe care-l putem spune la concret din lucrurile duhovniceşti sunt efectele de multe ori dureroase ale vieţii noastre de zi cu zi. Vreau să zic că precum, dacă luăm chipul naşterii, mama naşte în durere, pruncul se naşte plângând. Dar ce vedem noi este nu atâta durerea şi plânsul, cât bucuria naşterii, cum spune Mântuitorul că: "Om s-a născut în lume"¹ Naşterea în duh, fiindcă este în duh, nu se vede omului din trup, dar în trup simţim durerile, şi despre asta putem vorbi la concret: tot restul ar stârni în noi o închipuire care ne-ar rătăci privirea de la calea cea dreaptă pe care o vizăm şi spre care mergem.

Este cu neputinţă a descrie cele sfinte. Sfântul Pavel a văzut al treilea cer şi a spus că sunt lucruri pe care limba noastră nu le poate exprima. Dar dacă omul care se pocăieşte nu este cel de alături de tine, ale cărui suferinţe şi lacrămi vezi, şi se pot descrie, ci dacă eşti tu, apăi cu suferinţele şi cu lacrămile o să cunoşti o tainică bucurie, o tainică îndulcire, dar aşa mare, chiar când e tainică, că nici tu nu observi; dar nici tu n-ai să vrei să te lepezi de dureri şi de lacrămi, fiindcă simţi în sinea ta că ceva sfânt se întâmplă. Şi deci cel care trăieşte pocăinţa, deşi cunoaşte şi vorbeşte de lacrămi şi de durere, ceea ce el trăieşte mai puternic şi mai cu adevărat este o bucurie, o nădejde nesfârşită, o însuflare a Duhului Stânt care-i dă putere să treacă, aşa precum şi maica, când naşte, în multă nădejde trece prin acele dureri, ştiind că va avea bucuria de a ţine în ziua aceea un copil în braţe Aşa că zic: noi, modernii, năpăstuiţi cu o educaţie şi o cultură intelectuală analitică, nu mai vedem decât analitic ce ni se pune pe hârtie, dar nu mai avem destulă intuiţie să presimţim ce se ascunde în urma cuvintelor, şi atuncea rămânem poticniţi de un oarecare dolorism, o atitudine oarecum bolnăvicioasă aş zice. In ioc să presimţim, în intuiţie, nădejdea aceasta, aşa cum mama aşteaptă să ţină un prunc în braţe, într-un ceas, sau cât o trece prin durerile acelea, în loc să avem şi noi nădejdea asta, ne poticnim şi rămânem la acele închipuiri care sunt singurele care pot fi descrise

Mântuitorul descrie călătoria diferitelor trepte ale pocăinţei ca fiind fericiri. Că asta si este. Noi toţi căutăm fericirea şi nici unul dintre noi – nici noi, nici strămoşii noştri – nu am ştiut s-o găsim până nu a venit însuşi Dumnezeu, întrupat în firea omului, ca să ne arate – iarăşi un paradox de nedescris – cum spune Troparul pe care îl cântăm în fiecare Utrenie de Duminică: "Căci iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea " Bucuria aceasta este de presimţit – şi într-o zi de gustat. Slava Golgothei! Mielul lui Dumnezeu, Care "fără de durere", "fără de mâhnire" a trăit pocăinţa noastră până la moarte, până la iad! Dar iadul ce-a putut⁹ N-a putut decât să nască înviere, şi El s-a făcut, cum spune Pavel, "întâiul născut din morţi".' Şi ne-a creat drum prin întunericul morţii către viaţă vecinică şi bucurie pe care "nimeni nu o poate lua de la noi".² Şi calea pe care ne-a arătat-o este calea Fericirilor Dar paradox este fericirea dumnezeiască în viaţa aceasta, paradox pe care îl vom înţelege când vom trăi fericirea într-o măsură, şi într-o mai maie măsură în desăvârşirea noastră în veacul care vine

fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora este împărăţia Cerurilor Cum pot fi fericiţi cei săraci cu duhul⁹ Noi nu ştim ce este sărăcia cu duhul Ce, fericiţi cei proşti, că nu aştepţi mult de la ei¹' Că uşor se vor mântui.

78

că-s proşti şi nu înţeleg mai mult'⁷ Nu E un paradox Fericiţi cei săraci cu duhul, nu cu mintea, ci cu duhul, că a lor este – tocmai împărăţia duhovnicească Paradox dumnezeiesc.

Care este deci paradoxul⁹ Mărturiseşte tot Vechiul Legământ, ca să nu mai vorbesc de Noul Legământ, că nimenea, dar nimenea este drept înaintea lui Dumnezeu, nimenea a găsit sfinţenia, nimenea a găsit slava lui Dumnezeu, nici viaţă vecinică, toţi suntem robi morţii. Dar iată că în fiecare din noi trăieşte un bogătaş. A, că eu am educaţie, că eu sunt mai bun decât celălalt, mai frumos decât cineva, mai nu ştiu ce decât altul. Şi aşa, comparându-ne şi înmagazinând tot felul de cunoştinţe, elemente materiale, bani, începem să ne fălim cu câte una, cu câte alta, şi aş zice că mai periculos decât toate sunt agonisirile intelectuale, care ne fac să credem că suntem mai înalţi decât semenii noştri sau, pe drept cuvânt, mai înalţi decât fuseserăm înaintea agonisirilor.

Dar în faţa vieţii vecinice ce este toată agoniseala noastră⁹ Dacă vine harul, vezi că este nimicnicie; în faţa frumuseţii pe care ne-o chezăşuieşte Dumnezeu asta devine ca o urâciune care pustieşte. Pustieşte cum? Prin mândria ce o naşte în noi şi care ne face tari de cerhice, şi nu mai intră harul lui Dumnezeu în aşa o inimă. Şi atuncea – fericiţi cei săraci cu duhul.

Cine sunt cei săraci cu duhul? Cei pe care harul i-a trezit şi văd că, fie că sunt cel mai mare din lumea aceasta, sau cel mai mic, dar sunt rob morţii, nimic nu am Şi vede cu groază moartea care-i stă înainte, şi că nu poate intra în împărăţia Cerurilor, şi că nu poate dobândi viaţă vecinică. Şi de ce e fericit acela⁹ Fiindcă acela este duhul care poate să primească cuvânt de la Dumnezeu "Veniţi către Mine, cei împovăraţi, că Eu vă voi da odihnă"' Aceştia, cei săraci, sunt oamenii pe care-i poţi îmbogăţi. Bogătaşii spun: Stai că am! – "Şi păcatul lor rămâne "²

Vine un tânăr la Hristos şi-i spune: "Doamne, ce să fac ca să moştenesc viaţa vecinică⁹"³ Zici că are o sărăcie de duh, adică caută: "Cu ce să mă mai îmbogăţesc⁹ Că iată îmi lipseşte ceva". Mântuitorul zice: "Păi, cunoşti poruncile – să nu faci asta, să nu faci aia…" Şi-i zice: "Toate acestea le-am păzit din tinereţe". Deja este o bogăţie, dar iată că se dezvăluie o sărăcie în el: "Doamne, ce altceva îmi mai lipseşte⁹" O sărăcie Aicea Hristos poate să-i dezvăluie un cuvânt mai înalt: "Dacă vrei să fii desăvârşit, atuncea vinde-ţi bogăţiile cele pământeşti şi" – uitaţi-vă, făgăduinţă] – "bogăţie şi comoară vei avea în ceruri; şi hai, urmează Mie!" Dar n-a putut. Nu prima bogăţie l-a poticnit, bogăţia lui morală, că "acestea le-am ţinut din tinereţile mele", asta nu l-a păcălit; că simţea că-i lipseşte încă ceva. De ce? Agonisirea morală l-a pus într-o stare apropiată de har, în care harul putea să-i dezvăluie "încă ceva îmi lipseşte, încă ceva…" Dar iată că bogăţia materială l-a poticnit şi din cauza acelei bogăţii a plecat mâhnit. Nu avea de gând să vândă toate şi să dea săracilor, şi să urmeze celor doisprezece "desculţi" care îl urmau pe Hristos, şi să primească bogăţia cea cerească. Şi Mântuitorul cu mâhnire zice: Vai cât de greu se vor mântui cei bogaţi!

Şi iarăşi atrag atenţia: Noi toţi suntem oameni cultivaţi, şi mai rău riscă să ne facă bogăţia intelectuală. Dar mai este şi harul lui Dumnezeu. Atunci când au întrebat Apostolii, uimiţi "Dar cine se va putea mântui?",

80

Hristos a spus: "Ceea ce este cu neputinţă pentru om este cu putinţă lui Dumnezeul Şi către această putinţă nădăjduieşte neputinţa noastră. Şi neputinţa noastră nu putem decât s-o punem în rugăciune "Doamne miluieşte, Doamne deschide-mi calea, Doamne nu mă lăsa în ce sunt!" Dar atuncea când îmi voi da seama, cât de cât, de sărăcia mea adevărată, în faţa bogăţiilor duhovniceşti, atunci acest "Doamne!" va deveni un strigăt puternic care va înclina urechea lui Dumnezeu, şi iată făgăduinţa: "A ta este deja" – încă potenţial, zic eu acuma, dar deja – "Împărăţia Cerurilor".

De ce zic potenţial şi de ce zic deja? Păi uite că a început calea. Ce face săracul când vede că n-are⁰ Ce zice Troparul Bisericii noastre⁹ "Cămara Ta o văd, împodobită, dar îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează dar haina sufletului meu. " Şi atuncea începe o rugăciune puternică, o rugăciune cu lacrămi, în care plângerile noastre, ca strigătul cel al şoaptei tâlharului de pe cruce, înclină urechea lui Dumnezeu spre mângâiere, şi o tainică mângâiere se naşte în sufletul nostru. Apăi nu asta-i a doua fericire.

Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia¹ Şi iată că am ajuns pe o altă treaptă, că am început să dobândim o tainică mângâiere, dar o mângâiere din ce în ce mai simţită, care duce la o dorinţă ca şi a lui Petru pe Muntele Schimbării la Faţă, "să rămânem aicea, să facem trei corturi, pentru Moisi, pentru Tine şi pentru Ilie". Vrei să rămâi în harul lui Dumnezeu, nu vrei să te mai întorci în ale lumii ăsteia, vrei să cultivi de-acum încolo toate cele dumnezeieşti.

Aicea de multe ori, multe suflete trecând prin clipa asta părăsesc lumea şi devin călugări şi călugăriţe. pustnici, şi se îndepărtează de lume Nu toţi au nevoie de aceasta, nu toţi sunt chemaţi la aceasta; dar calea asta trebuie s-o străbatem toţi, lepădarea asta a lumii Atuncea nu te mai interesează lumea asta, nici să primeşti fală de la oameni, că toţi mor – şi eu mor; nu te supără dacă primeşti jignire sau înjosire de la oameni, fiindcă şi ei mor – şi eu mor. Dar Dumnezeu ce crede de mine? Dar Dumnezeu cum mă vede? Dar eu cum pot să ajung la starea aceea mai dumnezeiască? Şi rămâi neclintit şi în slavă, şi în ocară, aşa cum şi Hristos era neclintit când învia pe Lazăr din morţi, sau când era scuipat înainte să fie pus pe Cruce. Sfântul loan Scărarul arată că starea aceasta, când eşti neclintit şi-n slavă şi-n ocară, nevoitorii au descoperit-o ca numindu-se blândeţe.

Dar am ajuns la a treia Fericire: Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul, zice Mântuitorul. Ce pământ, care pământ? Că vedem că cei fioroşi se sfâşie unii pe alţii ca să moştenească pământul, ca să moştenească mai mult pământ, ca să aibă, ca să domnească, ca să împărătească. Şi nouă ne porunceşte Mântuitorul să fim blânzi. Cât despre pământul văzut, nu ştiu ce va fi cu el; dar văd un lucru: că cei violenţi, "bărbaţii sângiurilor", cum zice Psalmul,² nu vor moşteni, ci se vor sfâşia unul pe altul până vor veni zilele, pe care Dumnezeu "le va scurta", fiindcă nici un trup nu se va mai putea mântui dacă nu le scurtează Dumnezeu. Dar pământul, îl putem înţelege cel puţin în două feluri: Pământul care sunt eu, pământul, şi mă moştenesc pe mine, adică devin posesor al acestui pământ care sunt eu. Şi putem să gândim şi pământul făgăduinţei, care este una din numirile împărăţiei Cerurilor. Numim pe Hristos cu

82

cuvântul "Pământul celor vii; " asta este una din numirile lui Hristos şi, în orice caz, pe acel Pământ îl vom moşteni.

Spune Hristos undeva "Căutaţi întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui".¹ lată că prin blândeţe moştenim un "pământ", un pământ vecinie, unde, spune Sfântul Petru, "împărăteşte dreptatea".² Dar dreptatea lui Dumnezeu ce este? Dreptatea lui Dumnezeu: îl vedem întâi pe Hristos răstignit pe Cruce pentru păcatele noastre – păi asta dreptate este? Asta este dreptate a lui Dumnezeu? Şi văzând acest lucru, trăindu-1, îmi amintesc că spunea Părintele Sofronie: "Am rămas trăsnit de chipul lui Hristos, Care cinci mii de ani după căderea lui Adam urca pe Golgotha ca să sfâşie zapisul "cel scris împotriva noastră". Şi l-a sfâşiat. Şi aşa se "îmbată" omul de frumuseţea dreptăţii lui Dumnezeu, că însuşi vrea să se dea, aşa cum S-a dat Fiul lui Dumnezeu, până la moarte dacă poate, dacă harul îi dă putere, cum a dat Mucenicilor.

Fericiţi cei ce flămânzesc si însetoşază de dreptate, că aceia se vor sătura. Că dreptatea într-adevăr satură. Dreptatea omenească, "ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte", nu îmbogăţeşte, nu satură. Dar dreptatea lui Dumnezeu într-adevăr te umple. Şi plin fiind, şi împlinit văzându-te, şi deja văzând în faţa ochilor ceva din tainele împărăţiei, îţi aminteşte viaţa dimprejurul tău că nu toţi cunosc această dreptate. Şi când te nedreptăţeşte cineva – aşa cum era un om care blestema pe David Prorocul, şi David zice slugilor sale care voiau să-l omoare, că blestema pe rege: "Lasă-l, dacă Dumnezeu a pus în inima lui să mă blesteme, să mă blesteme".³ Şi aşa, cel care s-a umplut de dreptatea lui Dumnezeu începe să-i pară rău de semenii lui care încă nu au cunoscut dulceaţa asta, slava asta Şi se umple de milă pentru cei care nu au cunoscut ce i s-a dat lui să cunoască. Şi umplându-se de milă, ca şi David atunci, şi ca mulţi sfinţi, va revărsa milă acolo unde este el însuşi atacat de silnicia şi de urâciunea răutăţii omului.

Şi zice Mântuitorul, Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui. Fiindcă spunem noi, în Tatăl Nostru, "Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri". Şi iată că dacă noi nu putem să nu păcătuim, dacă noi nu putem să nu fim copii ai iadului, Dumnezeu ne-a pus o cheie mică şi uşor de mânuit, pentru a ne mântui. Că Mântuitorul spune: "Dacă voi iertaţi păcatele semenilor, şi Tatăl vostru va ierta vouă; dar dacă voi nu iertaţi, nici Tatăl vostru nu va ierta vouă".¹ Şi iată cum putem să facem ca păcate de neiertat să se ierte nouă. "Forţăm" pe Dumnezeu, Cel cu neputinţă de forţat; noi, neputincioşii, putem forţa pe Atotputernicul prin ascultarea cuvântului Lui, Care se lasă forţat, pentru milă, de către oameni, ca la judecată să poată zice: "Dacă tu, omule, ai iertat fratelui tău un dinar, Eu mii de talanţi îţi voi ierta!" Cum vedem, în altă pildă a Mântuitorului,² pe unul care datora mult împăratului, şi l-a iertat împăratul; şi altul care îi datora aceluia foarte puţin, dar el n-a vrut să-l ierte. Şi s-a mâhnit împăratul şi la judecată l-a dat "chinuitorilor până va plăti cel din urmă talant pe care-l datora".

Dar putem să scăpăm de chinuri, putem să scăpăm înţelegând că, dacă avem mila aceasta – pe care trebuie s-o cultivăm – şi vedem pe aproapele nostru păcătuind, păi ştim ce este păcatul, fiindcă pe noi ne îngreuiază păcatul Şi dacă ne amintim că şi aproapele meu e un păcătos ca

84

mine – apăi şi eu vreau să fiu iertat – hai să iert şi eu acelui păcătos. Şi fac o rugăciune de iertare şi cer Domnului: "Pune în inima mea adevărată iertare!" Şi Dumnezeu mie îmi iartă multe păcate.

Fericiţi cei milostivi, că aceia se vcr milui. Mila aceasta care, miluindu-se, ajunge la cunoştinţa milei lui Dumnezeu, nu mai are nevoie cu adevărat de nimica pământesc, ci gândeşte din ce în ce mai mult cum spune Sf. Pavel: Gândeşte sau cugetă din ce în ce mai mult cele de sus, caută din ce în ce mai mult cele de sus, şi inima lui i se curăţeşte de patimile care sunt legate de ale lumii acesteia.

Ce este o patimă.? lată ce este o patimă: Patima este un dor nesfârşit pe care noi 3 punem la ceva foarte sfârşit Să zicem, pofta de mâncare. Mântuitorul în pustie a fost ispitit de diavol după ce a postit patruzeci de zile: "Spune un cuvânt peste pietrele acestea şi poţi din ele să scop pâine, dacă eşti Fiul lui Dumnezeu".² Şi Mântuitorul arată: "Scris este că nu numai din pâine va trăi omul, ci din fiecare cuvânt care purcede din gura lui Dumnezeu".³ Adică cuvântul care purcede din gura lui Dumnezeu este hrană? Este ca pâinea? Atunci înseamnă că lăcomia de mâncare este până la urmă o foame de cuvântul lui Dumnezeu; şi noi, netr&nd cuvântul lui Dumnezeu, ne lăsăm duşi, nu de foame – că lacomul nu mai are foame, deja stomacul zice: "Destul, nu mai pot, sunt îngreuiat;" dar el are plăcere de a mânca. Asta-i lăcomia – plăcere. Plăcerea mai vrea. Pântecele nu mai vrea.

Ce se întâmplă? Este o foame nesfârşită. Pentru ce? Fiindcă foamea omului este jacută pentru cuvântul celnesfârşit al lui Dumnezeu Dumnezeu, nemărginirea, vecinicia – şi asta este în om! Uitaţi la animal. Animalul nu prea face lăcomii şi lucruri dintr-astea. Mănâncă cât are nevoie, se opreşte, se pune şi doarme, se trezeşte, caută iar de mâncare, dar trăieşte liniştit cu firea lui. Numai în om este o nelinişte pe care nimica nu o poate opri, nici lăcomii, nici desfrâuri, nici nimic altceva nu o poate împlini Este patimă, şi patimă înseamnă suferinţă Şi suferinţa este sfâşierea de a încerca zadarnic a umple o poftă duhovnicească nesfârşită cu un lucru pământesc sfârşit. Mănâncă până plezneşti, şi n-o să fii plin, fiindcă ce cauţi este nesfârşirea cuvântului lui Dumnezeu, nu pâine şi de-ale mâncării.

Asta este o patimă, în sensul Părinţilor noştri, în sensul adevărat al Bisericii. Şi acuma ce se întâmplă? Cei care, miluindu-se de către Dumnezeu, caută către cele de sus, cugetă cele de sus, nu mai poftesc după ale pământului. Un lucru care deja începuse la treapta blândeţii, acuma se desăvârşeşte. Şi ce se întâmplă? Inima se curăţeşte de patimi, de tot ce este scâlciat. Că o patimă nu-i decât o scâlciere, şi cei care aveţi tendinţe ori să gândiţi, ori să cugetaţi aşa mai filosofic, ori să citiţi mai ales cele ale Bisericii, uitaţi-vă şi o să vedeţi că cu fiece patimă puteţi face această analiză; că patima nu e altceva decât sfâşierea unei încercări, unei pliniri cu de-ale materiei a ceea ce este în sine o stare duhovnicească. Şi acuma omul se umple de cele duhovniceşti, caută cele de sus şi a ajuns deja la treapta pe care o spune Mântuitorul -

Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pre Dumnezeu. Şi, desprinzându-ne mai cu desăvârşire de ale pământului, începe curăţia inimii; s-a subţiat firea acestui "animal omenesc", şi acum începe să devină om şi începe să vadă pe Dumnezeu, cum spune Psalmul: "Vedeam

86

pururea pre Domnul înaintea mea" Ce este această viziune nu ştiu, dar este în orice caz o stare reală, şi vederea aceasta a lui Dumnezeu te umple de lucruri pe care nici n-o să încerc să le descriu, fiindcă nici nu pot, şi nici nu se pot descrie. Cum spuneam, lucrurile cu cât sunt mai înalte, cu atât sunt mai de nespus în limbajul nostru omenesc.

Dar atuncea numai cele dumnezeieşti pofteşte acel suflet, adică acel suflet începe să devină fiu al lui Dumnezeu. începe naşterea, adică săvârşirea acelei naşteri de sus, devine fiu al lui Dumnezeu, care vede pe Dumnezeu. Atunci când te naşti, se spune că cel mai dezvoltat simţ este auzul – ascultarea. Ca şi în duhovnicie – ascultarea; este primul simţ. Şi pruncul, fătul aude înainte să se nască glasul tatălui. Fericit acel prunc, dar mai fericit acel tată care este în stare să facă pe prunc să audă lucruri frumoase, că atunci când se naşte pruncul şi-şi vede pentru prima oară tatăl se bucură, zic cei care mi-au vorbit despre asta; şi se bucură cu bucurie nespusă, fiindcă recunoaşte pe tatăl după glas, că i-a auzit glasul şi acum îl cunoaşte în persoană. îşi vede tatăl. Aşa şi omul pe această treaptă a curăţiei inimii, născându-se, fie şi prin dureri, dar născându-se dintr-ale lumii ăsteia, vede pe Dumnezeul lui, pe Tatăl lui, începe a se desăvârşi această naştere.

Ce începe acum⁹ începe asemănarea mai desăvârşită cu Hristos Văzând pe Tatăl şi devenind fii ai lui Dumnezeu, începem să trăim acea pace dumnezeiască, aşa cum şi pruncul, când se naşte şi vede pe tatăl, trăieşte o anume împăciuire. Şi omul, cunoscând pe Dumnezeu, şi-a înţeles menirea lui şi a început să atingă această menire, s-o dobândească. Deja simte cum împărăţia este a lui prinmoştenire, prin înfiere, şi trăieşte acea pace pe care el o are în inima lui, răspândind-o ca o bună mireasmă împrejurul lui.

Fericiţi Jăcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Şi la treapta aceasta a înfierii dumnezeieşti începe omul, ziceam, să se asemene cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care pentru dreptatea Lui a fost prigonit. Şi iată că începe a opta treaptă a pocăinţei noastre.

Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că acelora este împărăţia cerurilor. Şi iată că, cu a opta treaptă a Fericirilor, se încheie ceea ce începuse cu prima treaptă. în prima treaptă, Fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora este împărăţia cerurilor, începea călătoria cea sigură către împărăţia Cerurilor, fiindcă dacă omul acela nu "va căuta înapoi", ci rămâne căutând înainte şi înainte, către împărăţie, nădăjduind în ciuda poticnirilor, păcatelor, ruşinilor prin care trece, nădăjduind la mila, la bunătatea şi la înţelepciunea lui Dumnezeu, nu se poate să nu ajungă la biruinţa cea din urmă. Şi acuma, ceea ce a fost un potenţial, că "cei săraci cu duhul vor moşteni", fiindcă încep călătoria asta, acum iată că au moştenit-o. Au devenit fiii lui Dumnezeu, şi în prigonirile lor pentru dreptatea care trăieşte în ei au şi primit împărăţia Cerurilor; şi, într-un anume sens, treapta şi-a atins desăvârşirea. Călătorind prin toate Fericirile acestea paradoxale am ajuns a dobândi împărăţia Cerurilor

Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că acelora este împărăţia cewrilor: în prima Fericire ca o făgăduinţă şi o chezăşie, în cea de-a opta Fericire este deja în sensul literal, că au dobândito Şi cum ştim⁹ Cum îndrăznesc eu să spun că au dobândit-o⁹ Fiindcă porunca Fericirii acesteia nu e diferită de cealaltă, că şi acolo zice la început

88

că "acelora este împărăţia Cerurilor". Şi aicea zice: Acelora este împărăţia Cerurilor. Răspunsul îl descoperim în a noua Fericire, care zice -

Fericiţi veţi fi când vă vor prigoni şi vă vor ocări, şi vor zice tot lucrul rău împrotiva voastră, minţind pentru Mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri! lată că a noua Fericire iese din rând, din rândul celorlalte porunci, să le zicem. Fiindcă la celelalte se zice: "Fericiţi cei care…" (persoana a IlI-a); iar aici Dumnezeu deja vorbeşte faţă către faţă: Fericiţi veţi fi! Iată că Mântuitorul Hristos arată, prin schimbarea aceasta de adresă, că, cu a opta Fericire, am ajuns şi am dobândit, şi acum este o oarecare coacere, o oarecare desăvârşire a ceea ce s-a întâmplat deja. Şi deci iată cam ce am vrut să spun despre pocăinţă.

Pocăinţa: Să nu vă lăsaţi nici unul din voi opriţi nicăieri în drum. Mai ales să nu ne lăsăm opriţi la stagiul de moralitate. Cu moralitate şi cu stagiile astea primitive devenim buni, mai îndrăgiţi de ceilalţi, devenim o societate dreaptă, şi aşa mai departe. Şi vă spun că: Toate un cer şi un pământ! Parafrazez cuvântul poetului,¹ fiindcă Mântuitorul a spus: "Cerul şi pământul vor trece".² "Toate un cer şi un pământ", şi toate pier! încă nu am făcut nimic. Sufletele noastre flămânzesc şi însetoşează de desăvârşirea lui Dumnezeu. Şi e nevoie pentru fiecare dintre noi să găsim acele lucruri, să găsim măcar începutul acelei căi, măcar acea sărăcie în duh, ca să putem dintr-o inimă îndurerată să simţim adevărul concret al harului, al setei, al foamei acesteia duhovniceşti, şi să pornim călătoria noastră.

Aş fi vrut să vă mai adaug un element la această călătorie: Sărăcia duhului este prima treaptă. Sărăcia duhului, viziunea aceasta că suntem săraci până la moarte. "Cămara Ta o văd împodobită, dar îmbrăcăminte nicicum nu am, ca să intru într-însa". Acesta este realismul duhovnicesc. Începem să ne dăm seama ca, orişicine am fi, nu suntem decât ţărână, şi ţărână păcătoasă, păcatul fiind moarte. Suntem deja în stricăciunea morţii. Şi asta este starea pe care se înfăptuieşte prima treaptă. Că atunci Dumnezeu poate să răspundă acelui suflet cu nădejdea împărăţiei şi înfierii, începe drumul cel adevărat.

Dacă la orice treaptă pierdem viziunea sărăciei noastre şi ne îmbătăm de ce avem, acolo ne-am oprit, şi oprindu-ne, şi de acolo cădem, şi se va lua de la noi şi ceea ce încă nu avem, şi ceea ce credem că avem.¹

Dacă prima treaptă, prima Fericire, adică smerenia aceasta – acest realism duhovnicesc este primul element a ceea ce numim smerenie – dacă smerenia s-a dus, toate treptele cad dintr-o dată, de la orişice treaptă am fi. Dacă pierdem prima Fericire, totul cade ca un castel de nisip şi se prăbuşeşte. Deci este nevoie de smerenie – şi de asta, să ştiţi, cultivă toţi Părinţii noştri, toată Tradiţia Bisericii noastre, mai întâi de toate smerenia, ca fiind cimentul acestei zidiri, fără de care nimic nu ţine împreună.

Pocăinţa deci este un lucru – dacă-l înţelegeţi aşa cum am încercat să-l expun – de o frumuseţe aşa de deosebită, aşa de mare, că în însuflarea lor dumnezeiască Părinţii o numeau ştiinţa ştiinţelor şi arta artelor Şi într-adevăr este ştiinţă, şi într-adevăr este artă. Ce e arta⁹ Este creativitate. Aicea omul în voinţa lui se naşte pe sine întru vecinicie. In voinţa lui îşi devine părinte, îşi

90

devine tată, lui însuşi, prin harul dumnezeiesc, care har are puterea de a naşte. Aşadar, prin voinţa pe care omul o dă lui Dumnezeu, adică: "Vreau, Doamne!", prin voinţa asta se naşte pe sine însuşi ca tată. Şi prin durerile prin care trece îşi devine, îndrăznesc să spun, maică sieşi. Fiindcă în dureri se naşte pe sine întru vecinicie.

Calea asta deci, este adevărata creativitate, este creaţia unui dumnezeu după har. Omul, chipul şi, când ajunge la ea, asemănarea lui Dumnezeu, nu este altceva decât un dumnezeu. Părintele nostru duhovnic, Părintele Sofronie, care prin profesie fusese artist, pictor, mai ales portretist, spunea că Dumnezeu în om îşi face autoportretul.

Nesfârşit de mare este slava acestui cuvânt, pocăinţă. Să nu-l mai lăsaţi să fie "cenuşăreasă"! Să fie de astăzi ceasul proslăvirii acestei cenuşărese. Aceasta este creaţia adevărată a omului, aceasta este ştiinţa cea cu adevărat a omului, nu ştiinţă a elementelor profane, cu care se pot compara oarecum, dar nicicum nu se compară, tot ce este cultură omenească, artă, ştiinţă. Filosofie este încă un cuvânt. Filosofii străvechi, Greci, nu erau numai nişte gânditori în abstract, ca modernii. Erau oameni care trebuiau să arate prin trăirea lor că gândul lor era adevărat. Şi dacă trăirea lor dovedea că merge, că se poate înfăptui gândirea lor, apoi însemna că filosofia lor era adevărată Şi precum şi toate celelalte filosofii şi religii nu au putut dobândi desăvârşirea, desăvârşirea filosofiilor greceşti a fost în acel altar pe care l-a găsit Sf. Pavel la Atena, altar consacrat Dumnezeului Necunoscut.¹