Текст книги "Cultura Duhului"

Автор книги: Рафаил Архимандрит (Нойка)

сообщить о нарушении

Текущая страница: 7 (всего у книги 10 страниц)

Biserica este acolo unde, la chemarea lui Dumnezeu – hai să zicem ca în Rai: "Adame, unde eşti?" – Adam, în loc să răspundă cum a răspuns el în Rai, să poată răspunde: "lată eu!", acolo unde, la g'asul chemării lui Dumnezeu, omul se prezintă înaintea lui Dumnezeu (şi zic: se prezintă aşa cum este!), şi unde primeşte de la Dumnezeu această descoperire, şi începe, cu dumnezeiască însuflare, călătoria lui dintru această nefiinţă, în care suntem încă, întru fiinţă.

Viaţa aceasta care în terminologia Noului Testament se numeşte pocăinţă nu este nimic altceva decât dinamica căutării veciniciei, răspunsul adamic la chemarea lui Dumnezeu, şi acest "lată eu!", când Adam, în loc să se mai ascundă după copaci fiindcă este păcătos, vine la Dumnezeu aşa cum este La fel cum facem noi în taina mărturisirii, ne arătăm precum suntem, şi zic: Fără "frunze de smochin" (Dumnezeu ne acoperă cu îmbrăcăminte mai adevărată decât frunzele noastre de smochin). Dumnezeu este Cel ce ne scoate din nefiinţă, Dumnezeu este Cel ce ne împuterniceşte în călătoria aceasta dintru nefiinţă întru fiinţă. JX'venirea întru fiinţă" aceasta este: pocăinţa, dinamica spre viaţa vecinică. Ea presupune dreaptă înţelegere, până când Dumnezeu va fi grăit însuşi cu Adam, ca din gura lui Dumnezeu să iasă adevărata revelaţie. Nici religiile păgâne, dar nici Prorocii nu au putut să dăruiască omului limpezimea acestei călătorii, adevărul, prin care omul să poată ajunge la adevăratul său destin

110

Dreapta înţelegere a acestui adevăr, pentru care Dumnezeu a trebuit să Se pogoare prin întrupare, pentru care Dumnezeu a trebuit să-şi asume Lui "canonul" nostru al morţii pentru păcat, jertfa pe Cruce, pogorârea în iad, învierea a treia zi, înălţarea la ceruri, şederea de-a dreapta şi cea de-a doua şi înfricoşata venire – ca şi tot ceea te emană de aici, se numeşte Ortodoxie. Dreapta înţelegere, dreapta proslăvire a lui Dumnezeu este Ortodoxia. In învălmăşagul duhovnicesc al vechii lumi, lume care culmina cu Vechiul Testament şi venirea Domnului, ortodoxia era reprezentată de un Avei care se ucide de fratele lui; de Sith, care înlocuieşte pe Avei, de Enoh, un nepot de-al lui Sith, apoi de Noe, prin care Dumnezeu salvează ce poate salva din lumea veche, de Avraam şi de Melhisedec, de Moisi şi de Proroci, şi de Maica Domnului, care este culmea omenirii, culmea răspunsului adamic, şi toată cultura de la Moisi până la Hristos: asta reprezenta ortodoxia, dreapta slăvire. în toată harababura aceea a duhovniciei primitive a lumii Vechiului Testament erau câteva glasuri şi era un popor şi o cultură care, de bine de rău, se ţineau de Dumnezeu cel Adevărat. în Noul Legământ, adică perioada istorică de după Legământul lui Hristos, Dumnezeul întrupat, ortodoxia este exprimată, aşa cum se învaţă şi în teologie, în diferite dogme ce trebuie înţelese totuşi nu în literă, în slova moartă, ci în duh şi în adevăr, cum a zis Mântuitorul Samarinencii, o înţelegere care-i îngăduie omului să urmeze calea cea adevărată ce duce la mântuire.

Ce este mântuirea⁹ Mântuirea în veacul acesta este dinamică. Mântuirea se manifestă prin faptul că, din aproape în aproape, mai multă dreaptă înţelegere intră în inimile noastre, mai multă lumină ne cuprinde, lumină ce se manifestă în faptele vieţii noastre Care fapte⁹ Păi adevăraţii oameni nu suntem noi, antropologia noastră.

bineînţeles, e Hristos Omul, dar după El sunt Sfinţii Sfântul nu este un om programat cândva mai nainte de către Dumnezeu, ca sâ-1 pună pe un piedestal înalt şi să-! proslăvească Sfântul este un om care din aproape în aproape şi-a săvârşit drept călătoria aceasta, cu din ce în ce mai puţine alunecuşuri, până când viaţa lui a devenit aşa cum ne prezicea Hristos: "Cel ce crede în Mine, faptele care Eu le fac le va face şi el",¹ minuni, învieri din morţi, cuvânt prorocesc, nepătimire – în cele mai cumplite condiţii.

Mucenicii care pătimeau (şi, oarecum, nu pătimeau), au putut să-şi asume chinuri de neînchipuit, şi nu numai bărbaţi vânjoşi şi eroi, dar femei, ba chiar copii, care au putut să sfinţească pământul cu sângele lor. De unde puterea aceasta, de unde viaţa aceasta? Aceasta este ceea ce se numeşte mântuire în aspectul ei istoric Iar mântuirea în aspectul ei final, bineînţeles, este şederea de-a dreapta lui Dumnezeu şi Tatăl împreună cu Iisus Omul. Dar deocamdată mântuirea în aspectul ei dinamic se manifestă în fapte dintr-astea. Facerea de minuni, de exemplu, este numai unul din lucruri, şi nu cel mai preţuit de sfinţii istoriei. Cele mai preţuite de sfinţii istoriei sunt virtuţi ca smerenia, de pildă, care este poarta deschisă dragostei, dragostea fiind cuvântul la care se reduc toate poruncile dumnezeieşti.

Că Hristos a arătat că prima poruncă este a iubi pe Dumnezeu, a doua a iubi pe aproapele; iar a treia poruncă o arată atunci când zice Mântuitorul: "Nouă poruncă dau vouă, ca să vă iubiţi unul pe altul aşa cum Eu v-am iubit " Cum ne-a iubit⁹ Că zice că dacă l-a iubit pe ai Săi. l-a iubit până în sfârşit, şi sfârşitul a fost pe Cruce. Şi zice: "Nimeni

112

mai mare dragoste nu are decât cea de a-şi da sufletul pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă ţineţi cuvântul Meu".¹ Şi ne-a poruncit aceeaşi poruncă. Deci trei porunci care se reduc la un singur cuvânt: dragoste. Asta este ceea ce preţuiau mai presus de toate sfinţii din istorie. Dar rezultatul acestei vieţi este că a face minuni, de exemplu, cum începeam să zic adineaori, nu este un lucru aşa de uimitor, este firescul acestei vieţi A putea grăi cuvânt dumnezeiesc, a fi proroc deci, nu numai în sensul de a vesti ce va să fie, dar acum a vesti cuvânt de-al lui Dumnezeu nu mai este ceva deosebit, este firescul acestei vieţi, este firescul vieţii în care se manifestă ceea ce numim noi mântuirea

Acuma, în perioada Noului Legământ, cu ereziile în care se manifestă omul ce continuă să fie lepădător de Dumnezeu, Ortodoxia rămâne ca un fir subţire în contextul acestei omeniri o moştenire a unor sfinţi ce nu au vrut să lepede pentru nimic în lume, pentru nici un ideal, pentru nici un profit, fie el temporal sau vecinie, Adevărul pe care Hristos Dumnezeu cel întrupat ni l-a arătat. Biserica nici nume de Biserică n-ar jrebui să aibă, darămite titlul de "Ortodoxie", dreaptă slăvire. Bineînţeles că, dacă e Biserică, este Ortodoxie – dreaptă slăvire sau "dreaptă opinie" (ba chiar "dreaptă înţelegere" este încă o posibilă traducere, depinzând de context) Toate acestea nici n-ar trebui să existe. Ortodoxia nu este altceva, în esenţa ei, decât aşa cum l-a gândit Dumnezeu pe om dintru început. Dar în cacofonia aceasta duhovnicească a istoriei, a mulţilor pretinşi dumnezei, a multelor pretinse înalte idealuri, cum au fost toate ereziile care au bântuit şi bântuie până azi istoria, acestfire.se întru care Dumnezeu a făcut să se nască chipul Lui şi asemănarea Lui a trebuit să-şi ia şi el un titlu, şi şi-a luat titlul de Dreaptă-slăvire.

Deci, iubiţi fraţi şi surori, aşa înţeleg eu Ortodoxia. Şi m-au întrebat mai mulţi dintre voi de-a lungul anilor cât am fost aici, cu câţi m-am întâlnit, ce am înţeles eu când am zis atuncea în '93 că Ortodoxia este firea omului Asta înţeleg. Este felul în care Dumnezeu a făcut pe om, lucru de la care omul s-a despărţit prin Adam, şi omul îşi caută de-a lungul istoriei adevărata lui fiinţă, adevărata lui origine şi adevăratul lui destin. Pentru mine asta este Ortodoxia, şi dacă astăzi Ortodoxia este închegată într-o Biserică care, între altele, are un aspect istoric, instituţional, cu canoane, cu feluri de-a fi, cu un fel de-a se îmbrăca, poate un fel de a vorbi – toate astea sunt ceea ce numesc eu o cutie de carton pe care scrie "PTT" şi înăuntru sunt "comori de nedescris". Dar să mă iertaţi, şi înalt Preasfinţite, şi teologi, să nu se mai audă între noi că Ortodoxia este o "instituţie", fie ea "divino-umană". Ortodoxia nu este o cutie de carton pe care scrie "PTT": este ceea ce conţine.

în această Ortodoxie îmi cere titlul de astăzi să vorbesc despre post şi iertare ca destin şi ca vocaţie. Eu îmi voi lua "obrăznicia" şi răspunderea de a defini pur şi simplu cei patru termeni – post, iertare, destin şi vocaţie.

De unde voi începe⁹ Poate să începem de la destin şi de la vocaţie, fiindcă de mai multe ori am spus că omul îşi caută destinul lui adevărat şi Dumnezeu, vorbind omului, îi arată care-i este destinul. Destinul nu este altceva decât ceea ce caută Adam, şi îl păcăleşte şarpele, implicit, pretinzând că Dumnezeu vrea să-l oprească de la asta, că "dacă vei mânca din acela, să ştii că o să ţi se deschidă ochii şi vei deveni ca Dumnezeu, şi vei cunoaşte

114

binele şi răul".' Şi a mâncat şi, zice Scriptura, "i s-au deschis ochii". Şi ce "taine dumnezeieşti" a văzut Adam când i s-au deschis ochii⁹ Ce lucruri negrăite⁹ S-a văzut gol, şi s-a ruşinat de el însuşi şi de soţia lui, Eva, şi ea de Adam.

Asta este dumnezeire, fraţi şi surori? Asta este ce voieşte omul? Dar asta, ştim cu toţii din păcate (din păcatele noastre), este rezultatul păcatului – dezamăgire Dez-amăgire – interesant cuvânt, şi de luat în serios! Când suntem dezamăgiţi, să ne uităm unde eram amăgiţi, şi atuncea durerea dezamăgirii va putea deveni un moment al mântuirii noastre, să nu mai fim amăgiţi. Deci o putinţă de a ne lumina.

Dar să continuăm cu destinul. Destinul adevărat al omului este deci ceea ce toată tradiţia filocalică, tradiţia bisericească de la Apostoli – ba chiar de la Adam! – numeşte indumnezeirea. Dacă Dumnezeu a făcut pe om "chip şi asemănare", apăi nu a glumit. Şi uitaţi-vă ce are de zis Viaţa Măriei Egipteanca, când Sfântul Zosima s-a uimit în ce fel, şi prin ce metode Dumnezeu a mai adus încă un suflet la mântuire – şi ce mântuire! Că Zosima, dacă vă uitaţi atent la scriere, era omul cel mai luminat din vremea lui, om care din pruncie s-a dat lui Dumnezeu şi a urmat toate nevoinţele de închipuit, şi a inventat şi el altele prin care să ajungă mai aproape de Dumnezeu. Şi îngerul vine să-i spună: "Du-te acolo, Zosima, ca să vezi că cel desăvârşit are o călătorie mai lungă de făcut decât cea pe care ai săvârşit-o până acum!" Deci Zosima era un om desăvârşit, iar călătoria ca să atingă înălţimea Măriei Egipteanca era mai lungă. Şi a rămas uimit Zosima. Vedeţi ce scrie cartea: a rămas până la urmă ucenicul acestei sfinte.

Deci destinul omului este acesta, atâta cât putem vedea în istorie. După istorie ce vedem⁹ Păi uitaţi-vă la toţi sfinţii aceştia care sunt nişte morţi: avem pe pământ moaştele lor în bisericile noastre, trupuri moarte, oseminte; dar zicem "moaşte", le cinstim, şi pe bună dreptate, că ele nu ne produc efectele morţii. In cel mai rău caz, nimic: Un os! Dar în general ele prezintă lucruri ce nu se asociază cu moartea, miresme Moartea nu este o mireasmă, pute – iertaţi-mi cuvântul, dar asta-i realitatea. Moartea este urâcioasă; de la moaşte izvorăsc miruri înmiresmate cu care ne vindecăm de boli. De la aceste "oseminte moarte" izvorăsc puteri care învie pe alţii din moartea lor, şi-i aduc înapoi la viaţă ca să-şi continue calea pocăinţei până să se desăvârşească şi ei. Deci când zice Hristos că "Cei care cred Mie, cele ce fac Eu şi ei vor face"¹ – uitaţi-vă, că şi după moarte!

Părintele Paisie Aghioritul spune undeva că cineva l-a acuzat că "Voi monahii sunteţi pomi sterpi, că voi nici măcar nu aduceţi viaţă în lumea asta". Şi zice: "Ce zici, măi frate? Că dacă vreun monah sterp, cum îi zici, se sfinţeşte, el şi după moarte naşte: naşte din femei sterpe zămisliri, naşte din păcătoşi sfinţi, naşte din morţi, prin minunile acestea, învieri, şi alte minuni de negrăit". Toate acestea nu sunt superstiţii, nu sunt mituri, aşa cum o vrea de multe ori modernitatea, sterilitatea cărei gândiri s-a infiltrat până în rândurile gândirii bisericeşti. Adică cum a prorocit Mântuitorul: "Când va veni Fiul Omului, găsi-va El credinţă pe pământ?"² Rugaţi-vă, fraţi şi surori: "Da, să găseşti, Doamne, în mine să găseşti credinţă!"

Deci acesta este destinul, după aşa-zisa "moarte" a omului Vedem că ceea ce face Dumnezeu, dacă cu

116

credinţă cerem de la Dumnezeu ceva şi ni se împlineşte rugăciunea, putem cerc şi Maicii Domnului¹ Uite un om ca noi, ca să zicem aşa, uite Sfântul Nicolae, uite Sfinţii Apostoli – orişicare dintre Sfinţi îţi poale face ce face şi Dumnezeu. Şi în viaţa asta, într-o măsură, ei au arătat aceste semne, dar mai ales după moarte aceşti sfinţii se comportă ca Dumnezeu De ce⁹ îndumnezeirea omului! Acesta este destinul, şi aceasta este ce înseamnă Dreapta Slăvire

Dreapta Slăvire – ca să luăm o explicaţie "negativă" din Crezul Sfântului Athanasie – "Cel ce nu crede aşa, în afară de multe încurcături în viaţa aceasta (iertaţi-mă, parafrazez în cuvintele mele, nu vă pot cita exact), "în afară de multe tulburări şi încurcături în viaţa aceasta, riscă şi pierzania vecinică". Deci luând pozitiv cuvântul acesta, dreapta slăvire, ortodoxia, "cel ce crede aşa", în afară de reuşită duhovnicească în viaţa aceasta, după aşa-zisa "moarte" devine şi mai mult ca Dumnezeu. Până când⁹ Până la trâmbiţa cea de pe urmă, când însăşi mortalitatea aceasta, osemintele noastre vor învia şi vom fi cu trup cu fot ca Hristos cel de după înviere, împreună cu Hristos, de-a dreapta Tatălui. Deci destin, acesta este destinul nostru.

Vocaţie. Ce este vocaţia⁹ Tradus în româneşte, vocaţiei putem să-i zicem chemare Vocaţie este un cuvânt pe care l-am importat în limba noastră din apusenistică (original din latină), voce, vocaţie. Este chemare, chemarea către om: "Adame unde eşti⁹", cu sensul că: "Hai, vino, primeşte de la Mine acuma duhul mântuirii",¹ cum ar zice Dumnezeu, "şi în duh de pocăinţă reia-ţi drumul până la îndumnezeirea pe care o pofteştiDeci vocaţia omului este chemarea lui Dumnezeu spre îndumnezeire, chemarea prin care Dumnezeu cheamă pe om spre a-şi împlini destinul: pe pământ, în măsura pământească, iar după aşa-zisa "moarte", vecinicia, destinul în vecinicie, deci fericita împărăţie împreună cu Dumnezeu, în vecii vecilor

Atuncea, în contextul acesta, ce este postul⁹ Şi ce este iertarea? încep cu iertarea. Când l-a întrebat un legiuitor pe Hristos care este porunca cea dintâi, cea mai importantă în Lege, Hristos a spus: "Să iubeşti pe Dumnezeu". Aceasta-i prima poruncă. Şi fără să i se ceară, Hristos S-a grăbit să-i citeze din Vechea Lege o a doua poruncă, care zice că este în chipul celei dintâi: "Şi iubeşte-ţi aproapele ca însuţi pe tine".¹ Este Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, care a pus cele două porunci împreună. Ele se conţin în două Cărţi separate în A Doua Lege, în cele zece porunci, prima poruncă într-adevăr este "Auzi Israil, Dumnezeul tău un Dumnezeu este, şi să iubeşti pe Dumnezeul tău",² aşa cum a zis şi Mântuitorul A doua poruncă este în Levitic, unde spune îrtr-un cu totul alt context: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Sau, în zicala românească, "Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face". Dar Hristos le-a pus pe acelaşi plan, ca prima şi a doua poruncă.

Ce se întâmplă în această iubire⁹ Hristos zice: "Cel ce păzeşte cuvântul Meu este cel care Mă iubeşte". Deci dacă Adam nu a păzit cuvântul dumnezeiesc în Rai, înseamnă că într-o măsură a căzut de la dragostea de Dumnezeu, a încălcat iubirea lui Dumnezeu Cred că nu este om pe pământ care să nu ştie cât de dureroasă este o

118

iubire trădată, o iubire rănită. în măsura în care ai iubit pe cineva şi acel cineva ţi-a fost nevrednic iubirii tale, ştii cât de dureros este.

Deci dragostea, fie ea şi atotputernică a lui Dumnezeu, este, putem zice, vulnerabilă Dragostea lui – Dumnezeu este subţire. Nu că Dumnezeu e vulnerabil, nu atotputerea Lui – departe de mine gândul ăsta! – dar calitatea dragostei este vulnerabilitatea. Dragostea este o subţirime a dării de sine celuilalt, dăruire totală. Ne-a arătat Hristos până unde S-a dat pe Sine, nu numai până la ¹ Cruce şi până la moarte, dar până şi la străfundurile iadului, până şi a împărtăşi soarta Lui cu nelegiuiţii, şi în ultima clipă a vieţii a găsit un fel de a mântui pe un păcătos; că a provocat, prin răzvrătul unui tâlhar, pocăinţa şi spovedania dreaptă a celuilalt tâlhar, până unde să poată să-i spună: "Amin, astăzi vei fi cu Mine în Rai".¹ Astăzi! Deci iubirea este de o subţirime, de o gingăşie, de o duioşie a unei dări de sine pe care noi nu o închipuim, că suntem încă grosolani în biologia noastră şi bădărani în neduhovnicia noastră. Dar în sensul acesta vreau să zic că dragostea este o trăire de o deosebită subţirime, a cărei încălcare este o deosebită durere. Iată însă că cel rănit, cel care iubeşte şi se răneşte nu este cel care moare: cel care moare este cel ce încalcă dragostea. Cel care iubeşte se răneşte nu atâta că este lepădat, dar se răneşte văzând că cel iubit al lui, pentru păcatul ce îl face împotriva lui, va muri.

Dumnezeu nu este aşa cum îl vede o teologie mincinoasă, "ofensat de transgresiunea lui Adam". Dumnezeu moare; de durere că cel iubit al Lui, întâiul plăsmuit, şi toţi care aveau să se nască din el, vor muri de acum încolo "Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce".¹

Dumnezeu, în dragostea Lui, nu a putut să lase pe cel iubit să piară şi a luat asupă-Şi "canonul" de pocăinţă, canonul păcătos, adică crucea şi ruşinea. Uitaţi-vă cum o întreagă muncă a lui Hristos ca Dascăl care a propovăduit dragostea s-a zădărnicit în câteva ceasuri! Deci ruşinea zădărniciei unei vieţi întregi de nevoinţă. Toate ruşinile şi toate neputinţele şi le-a însuşit Cel Atotputernic, ca să Se asemene întru totul neputinţei omeneşti, ca să poarte asupră-Şi neputinţa mea, păcatul meu, urâciunea mea, răutatea mea, ca şi cum El era păcătos, neputincios, urât, rău şi supus morţii. De ce? Fiindcă Dumnezeu, fiind atotputernic, nu este nimic în cer sau sub ceruri care poate să-L biruiască. Face El pe neputinciosul până Se pogoară în iad – dar atunci, iadule, să vezi ce te aşteaptă! Zice Sfântul Ioan Gură de Aur în Propovăduirea de Paşti: "Iadul trup a primit, şi de Dumnezeu s-a lovit". Sau, cum zic alte tropare sau icoase pe care le avem în Triod: "De-abia a început să se înfigă Crucea lui Hristos în pământ, că iadul a început să se plângă: Cine a pus un piron de lemn în inima mea?"² Asta este puterea lui Dumnezeu. Şi, cum spuneam cândva la Mănăstire, tot aşa, într-o cuvântare, dacă noi eram filosofi adevăraţi, dacă noi aveam premisele gândirii noastre drept închegate, numai din a privi toate filosofiile, religiile şi idealurile acestei istorii am înţelege că singur Hristos este Dumnezeul cel adevărat, tocmai din neputinţa în care Se înfăţişează Cine îşi poate permite atâta neputinţă⁹ Cine îşi poate permite o aşa zădărnicire a toată lucrarea lui⁹ Numai Cel ce ştie că este atotputernic şi că nimic nu îl poate birui. "Aşteaptă tu,

120

moarte, aşteaptă tu, iadule! Nu mă împotrivesc Crucii, nu mă lupt acuma ca să arăt omului că pot să mă dau jos de pe Cruce, nu fac minune să vină llie să mă ia de pe Cruce, sau mai ştiu eu ce… Aşteaptă tu, iadule, cel de pe urmă!"

Toţi întemeietorii de religii, de filosofii sau de idealuri au luptat, în tot felul. Şi a trebuit ca şi Moisi să îşi apere religia, ideologia, filosofia, cu tot felul de ameninţări, ba chiar cu moartea. Atotputernicul nu are nevoie să fie apărat. Zicea cineva la noi, acolo în Anglia, care voia să mărturisească adevărata credinţă, şi îmi spunea: "Şi o să mă lupt ca să apăr adevărul!" Şi mi-a venit cuvântul acesta. "De ce nu te laşi apărată tu de adevăr, de Adevărul însuşi?" Şi i-a "picat fisa", şi a ştiut de atuncea ce să facă.

Nu atât noi apărăm adevărul, cât noi trebuie să intrăm în adevăr şi să lăsăm Adevărul să ne apere pe noi. Adevărul ce este⁹ întrebare eretică. Fiindcă Adevărul este un "cine". Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, a zis: "Eu sunt Adevărul şi Calea şi Viaţa".¹

în acest context al iubirii, iubire rănită de încălcare, dacă cineva moare încălcând dragostea, ce se întâmplă cu el⁹ Cel care iubeşte nu rabdă ca omul să moară. Ce înseamnă toate cele pe care le întreprinde Dumnezeu în întruparea Lui⁹ Ce altceva, decât iertarea⁹

Dragostea iartă celui păcătos. Şi acuma vă spun că iertarea nu este un procedeu. Iertarea este o parte integrantă a iubirii Dacă de câteva ori m-am dus la duhovnicul meu când am făcut vreo boroboaţă şi am cerut iertare, mi-a spus: "Părinte Rafail, eşti iertat înainte să ceri, dar dacă eşti aşa, noi cum putem să trăim cu tine⁹"

Iertarea este dată înainte să o cerem "Dumnezeu este dragoste", zice Apostolul Putem să zicem "Dumnezeu este iertare". Iertarea este deja dată, noi trebuie să ne-o însuşim, trebuie să ne ridicăm la vrednicia acestei iertări, şi atuncea vom vedea cum iertarea face parte integrantă din Iubire Aşa trebuie să devenim şi noi. în sensul acesta jertarea se poate înţelege ca vocaţie a omului, adică să învăţăm să devenim precum este Dumnezeul nostru, să învăţăm să împărtăşim aproapelui nostru ceea ce şi noi dorim să primim de la Dumnezeu, ba şi de la aproapele. Sau, cum ne spunea stareţul într-o cuvântare în Duminica de dinainte de Post, Duminica Iertării: "Noi ca oameni nu putem să nu păcătuim unul împotriva celuilalt, dar datoria noastră este să ne iertăm unii pe alţii şi să ne reluăm, să continuăm, călătoria "pocăinţei şi a mântuirii".

Postul. Ce este postul? Postul, ca orice înfrânare de la cele ale lumii acesteia, de la cele ale vieţii biologice, este parte dintr-o nevoinţă omenească prin care micşorăm puţin părtăşia noastră cu materia, cu biologia. E o taină în om, unde, împuţinându-se puterea acestei biologii grosolane, se poate da mai mult liber-frâu duhului să-şi exprime ale sale Dacă vreţi, în expresia Sfântului Pavel, "trupul râvneşte împotriva duhului şi duhul râvneşte împotriva trupului".¹ Şi poate toţi, sau mulţi dintre noi cunoaştem şi asta: sunt momente, care sunt probabil momente de har, când, dacă mâncăm, parcă "stricăm" ceva care mişcă în duhul nostru, în inimile noastre. Dacă mai avem prea multă părtăşie cu ale pământului, parcă se risipeşte ceva mai preţios

Această conştientizare poate să meargă foarte departe, până la acele nevoinţe precum le cântă Troparele pentru sfinţi cuvioşi, "nevoinţe mai presus de fire" Dar deocamdată nevoinţe pe măsura puterii noastre fireşti, deşi

122

postul, cum e Postul acesta de Paşti, nu este post în sensul adevărat al cuvântului – cum a postit Moisi, cum a postit Ilie, cum a postit Mântuitorul, patruzeci de zile nemâncând nimic Şi au postit şi Părinţii noştri din şcoala filocalică, ca să-i zicem aşa, de când cu Antonie cel Mare, ba poate şi înainte. Au postit şi patruzeci şi, zic în Patericul Egiptean, şi şaizeci de zile (şi au socotit că totuşi patruzeci de zile este măsura omului cum a arătat-o Hristos, Dumnezeu cel întrupat). Dar ce numim noi post este un prim pas, accesibil tuturor Este, putem zice, un regim, o dietă. Vedeţi că postul, ca orice înftânare, ţine de dragoste. Dragostea cere o nevoinţă. Şi dragostea celor ale lumii acesteia cere nevoinţă Câte fete tinere astăzi nu ţin regim ca să-şi păstreze silueta⁹ în măsura şi în legile dragostei de care eşti cuprins este şi măsura şi legile înfrânării sau nevoinţei cu care o să te nevoieşti.

Noi râvnim către cele ale vieţii vecinice, dar trecem prin nevoinţe asemănătoare; ne nevoim nu ca să ne păstrăm silueta, nu pentru aceleaşi motive ca tinerele care vor să îşi câştige pe cineva în viaţa aceasta, un soţ, ci în primul rând, fiindcă un trup prea greoi nu prea se dă rugăciunii Şi chiar pentru motive de sănătate am putea să ţinem acest post, fiindcă sănătatea este folositoare pentru viaţa noastră duhovnicească. Şi-n al doilea rând, dar cu mai multă importanţă, pentru a lăsa mai mult liber-frâu duhului să se manifeste. Căci, cu precădere la sfârşitul Marelui Post de acuma, al Paştilor, de am postit bine, sau de am postit mai puţin bine, sau chiar rău, totuşi în preajma Paştilor parcă altceva mişcă în noi, parcă altfel ni se dă rugăciunea decât în zilele când, fiindcă suntem mai liberi, ne îmbuibăm cu toate bunătăţile pământului

Deci îmi vine să zic aşa: A nu se înţelege că postul şi iertarea sunt destin şi vocaţie a omului în Ortodoxie Postul este o nevoinţă, un mijloc ca toate nevoinţele; iertarea este acea manifestare a iubirii; iar vocaţia omului este dragostea, care şi este destinul omului, în măsura şi în sensul în care, cum zice Apostolul, "Dumnezeu este dragoste".¹ Şi-această dragoste este legea vieţii şi legea veciniciei întrebare: Părinte Rafail, ce este viaţa duhovnicească⁹

Părintele Rafail: Foarte bună întrebare, dar e subiect pentru încă o conferinţă. în câteva cuvinte, o să pun nişte esenţialuri. Bună întrebare, fiindcă astăzi se confundă cu o moralitate neinspirantă şi insipidă. Nu! Moralitatea este numai un prim pas, un prim pas primitiv de întoarcere la viaţa duhovnicească. Când citiţi Noul Testament vedeţi de câte ori Apostolii vorbesc de "noua viaţă în Hristos".² Este într-adevăr o viaţă în Duh. Viaţa duhovnicească este a trece de la viaţa noastră primitivă, biologică, pentru care nu am nici un cuvânt de prihană – dar este doar asta, că-i primitivă, şi se termină cu mormântul. Viaţa în duh înseamnă a pătrunde în legile vieţii dumnezeieşti (dacă le putem numi legi), care viaţă nu cunoaşte stricăciune, nici micşorare, nici suferinţă.

De ce suferă omul⁹ Suferinţa este un mers spre moarte, o pierdere a vieţii Deci viaţa duhovnicească adevărată nu cunoaşte pierdere. Şi a intra, înainte de moartea noastră biologică, în aceste elemente ale vieţii vecinice, este viaţa duhovnicească.

Să luăm dragostea. Uite, vă dau un exemplu De câte ori au venit la mine oameni zdrobiţi de viaţa aceasta, cu încurcături inexplicabile, cu probleme de nerezolvat, şi

124

în neputinţa mea, aşa cum mi-a spus Părintele nostru Duhovnic, dacă au venit la mine, i-am primit cum i-au primit şi fraţii mei din Mănăstire. Şi dacă i-am ascultat, dacă am avut cât de puţină dragoste să-i ascultăm fără să judecăm, de multe ori aşa de puţină dragoste a lucrat aşa o înviere în viaţa acestor oameni, că uneori am rămas pur şi simplu uimiţi, trăsniţi, "de unde şi până unde"!

Deci ce vreau să zic? Dragostea, în cele mai mici manifestări, nu este o chestie psihologică, nici măcar morală. Este legea vieţii. Viaţa duhovnicească este lucrul despre care se vorbeşte astăzi în teologia noastră cu terminologie eretică: mistică. Pentru noi, în Ortodoxie, mistica nu există. Mistica, ce se numeşte mistică, este viaţă duhovnicească E mistică, fiindcă-i a Duhului; că Duhul nu se poate exprima nici în termenii logicii formale, nici în materialitate; e tainică, fiindcă face lucruri pe care le numim minuni, lucruri la care nu ne aşteptăm; chiar şi asta, că împărtăşeşti puţină dragoste unui aproape, şi te uimeşti "de unde până unde", că învie toată viaţa lui – de multe ori şi alţii împrejurul lui.

Deci, în câteva cuvinte, aceasta este viaţa duhovnicească. Şi tare m-aş bucura ca cuvântul acesta, "mistică", aproape să nu se mai audă, fiindcă vine dintr-o erezie care nu a ştiut raţional unde să plaseze nişte fenomene pe care nu le putea nega; şi atuncea a inventat un "sertar" pe care l-a intitulat "mistică". Şi tot ce nu înţelegi, bagi acolo, fiindcă este mistic, "asta este mistică". Nu! Asta-i viaţă duhovnicească. Noi nu avem nevoie de termenul acesta. Se întrebuinţează şi el, dar pentru noi este viaţă duhovnicească Adică viaţa prin care acum începe să lucreze, să zicem, pocăinţa noastră. începem să vedem mai limpede Azi poate înţeleg mai bine cuvântul acesta din Scriptură decât ieri Mâine o să înţeleg mai multe lucruri Fac un lucru care, prin a-l face, îmi deschide ochii, dacă este drept lucrul pe care l-am tăcut, şi experienţa fizică pe care o am, poate că îmi deschide nişte orizonturi la care nu mă aşteptam Uite cum se împleteşte viaţa practică cu luminare, care luminare nu este, iarăşi, un fenomen doar intelectual sau cultural, ci este ceva ce mă va urma după moarte.

Ce este pocăinţa⁹ Iarăşi, un lucru ce nu se înţelege drept astăzi. Pocăinţa nu este numai o părere de rău şi o "miorlăiala" pentru nişte răutăţi pe care le-am făcut; pocăinţa este dinamica spre viaţa vecinică Părintele nostru duhovnic, Părintele Sofronie – şi, dacă vă uitaţi, în armonie cu toată filocalica – spune că este începutul autenticei contemplări Ce se întâmplă în pocăinţă⁹ Uitaţi-vă câţi oameni împrejurul nostru sunt inconştienţi de păcat, dar şi noi ieri-alaltăieri; trăiam păcatul şi nici nu ştiam că-i păcat De câte ori n-am auzit: O, Părinte, nu ştiam că ăsta-i păcat! Sau eu, cândva, n-am ştiut că ăsta-i un păcat, decât când am văzut într-o rugăciune, sau în întrebările acelea din Molitfelnic.

Deci, conştientizarea păcatului Dar conştientizarea nu este numai lucrul acesta faptic. De câte ori ai încercat să convingi pe cineva că ăsta nu-i un lucru bun, ăsta-i un păcat, şi nu te-a crezut! Şi ce se-ntâmplă când începe să te creadă⁹ Ce se întâmplă când eu conştientizez că un lucru a fost păcat⁹ încep să văd întunericul în care sunt. Şi ce îmi arată acest întuneric, decât că e prezentă o lumină pe undeva în viaţa mea⁹ Deci conştientizarea păcatului, în două cuvinte – v-o spun din partea filocalicilor şi a Părintelui meu duhovnicesc – este lumina necreată, este Dumnezeu însuşi care-mi luminează conştiinţa Acum risc deznădejdea, dar nu-i momentul să "deznădăjduiesc că sunt mult mai rău decât ieri" ba sunt mai bine, fiindcă sunt tot păcătosul de ieri, dar încep să fiu conştient Văzând acuma hăul şi întunericul păcatului meu, pot să

126

deznâdăjduiesc, dar sunt mai preţios în ochii lui Dumnezeu decât când eram acelaşi păcătos şi habar nu aveam. De ce? Fiindcă înseamnă că Dumnezeu găseşte în mine pe cineva cu care poate să înceapă a vorbi.

Şi zicea Părintele Sofronie: Viaţa pocăinţei nu este altceva decât întoarcerea omului de către întunericul, pe care astăzi lumina lui Dumnezeu ni-1 descoperă, către acea lumină. Şi contemplarea, contemplarea luminii necreate, adică a lui Dumnezeu însuşi, nu este un fenomen cum ni-1 închipuim noi, ci un lucru care este într-un firesc al dezvoltării omului, al devenirii omului întru fiinţă, un firesc al omului devenit o minte de Dumnezeu văzătoare; fiindcă printr-o ascultare a graiului tainic al lui Dumnezeu, sau prin ascultarea acestei lumini dumnezeieşti care astăzi îmi dezvăluie întunericul, încep să văd cândva, în viaţa mea – dă-ne Doamne, şi auzi-ne aceasta ca rugăciune! – încep să văd însăşi lumina.