355 500 произведений, 25 200 авторов.

Электронная библиотека книг » Рафаил Архимандрит (Нойка) » Cultura Duhului » Текст книги (страница 1)
Cultura Duhului
  • Текст добавлен: 8 октября 2016, 22:50

Текст книги "Cultura Duhului"


Автор книги: Рафаил Архимандрит (Нойка)


Жанры:

   

Религия

,

сообщить о нарушении

Текущая страница: 1 (всего у книги 10 страниц)

Ieromonahul Rafail Noica
CULTURA DUHULUI

OAMENI «CULTIVAŢI»

Se spune despre un om bine format, care a acumulat o seamă de cunoştinţe şi deprinderi manierate, că este un om cult sau cultivat. Un om cultivat are mult bun simţ şi este o plăcere să stai de vorbă cu el.

Puţină lume mai ştie însă că termenul de «cult» şi «cultivat» sau termenul de «cultură» derivă din noţiunea de «cult religios». Preocupările culturale au luat naştere în legătură cu cultul religios, în cadrul frământărilor omului de a pune tot ce-i mai frumos în slujba lui Dumnezeu. Aşa că om cult, în adevăratul sens al cuvântului, este omul cultivat din punct de vedere spiritual.

Înţelegem de ce, în acest context, părintele Rafail Noica îşi intitulează această carte «Cultura Duhului». Duhul Sfânt este Cel care-l îmbogăţeşte sufleteşte pe om, iar oamenii doritori de frumuseţi divine au o cultură a Duhului.

În cazul culturii laice, pentru a o acumula, este nevoie de un dascăl şi de studiu temeinic. Toţi oamenii cultivaţi s-au format pe lângă un mentor şi au depus efort pentru a face acest demers.

Exact acelaşi lucru se întâmplă şi-n viaţa duhovnicească. Pentru a te forma ai nevoie de un părinte spiritual cu experienţă şi cunoscător întru cele ale Duhului. Mai este necesară si o lectură bine aleasă si susţinută.

Părintele Rafail este un asemenea duhovnic, şi cartea pe care ne-o pune la îndemână cuprinde cuvinte duhovniceşti profunde, izvorâte dintr-o experienţă de viaţă trăită în Duh.

Credem că cei ce o vor citi se pot cultiva duhovniceşte şi pot acumula cunoştinţe folositoare pentru viaţa lor spirituală.

ANDREI Arhiepiscop al Alba luliei

CUVÂNT ÎNAINTE

Două erau, până odinioară, felurile prin care cuvântul se împărtăşea, graiul viu, şi slova scrisă.

Graiul viu era cândva «caracteristic», poate, îndeosebi propovăduiţii. Se căuta literal «inspiraţia», însuflarea. Adică, în duh de rugăciune, cel ce propovăduia încerca să «prindă» ceea ce Duhul voia să împărtăşească celui sau celor de faţă (cf Mat. 10, 19–20; Marcu 13, 11; Luca 12, 11–12). Aceasta implică neapărat o părtăşie, o comuniune în dragoste cu cei de faţă; trebuie să se simtă «pulsul» duhovnicesc al auditoriului, iar cuvântul face ecou stării lui de duh, receptivităţii, aşteptărilor lui, ba chiar se «naşte» din acestea. Gânduri vin, dispar, se «ivesc», se mai pierd; mintea este uneori mai ageră, alteori se mai «stinge». Frazele nu întotdeauna decurg în secvenţă riguros logică, ci se înfiripează mai ales acea părtăşie, acea comuniune, în care cuvântul se împărtăşeşte de la inimă la inimi ca «energie» de viaţă (cf Ioan 6, 63); în care cuvântul se «trăieşte», adesea dincolo de conţinutul lui strict informativ. în «cultură», acesta este cu precădere domeniul poeziei, dar şi în alte forme de literatură se mai regăsesc cel puţin «frânturi» ale acestor caracteristici ale cuvântului ca «energie», ca împărtăşire.

Slova scrisă îşi are legile ei. Cuvântul aci trebuie să decurgă ca o secvenţă logică, începând de la introducerea temei, de la premise, ideea dezvoltându-se treptat până la fireasca ei încheiere. Se impun nişte rigori gramaticale, de timp al verbelor, de persoană, şi altele, în parte şi pentru că lipseşte posibilitatea expresivităţii prin gesturi, prin intonaţii.

6

«Cultura» de mult deja, distingea în literatură mai multe genuri. Mulţumită progresului tehnologiei postmoderne, un nou «gen» vine să se adauge acestora, pe care îmi vine să-l numesc «genul magnetofonar». Acesta ia naştere din uşurinţa cu care acea anume «bâzdâganie» îţi papagalizează fiecare «hm, hm» şi «hapciu» (uneori pierzându-se, în zgomote de fundal, cuvinte esenţiale), şi cu care ţi le redă, orişicând, cu pretinsă absolută exactitate; ceea ce şi înclină pe contemporanii noştri, pe lângă copiile aproapVfiîfihiîe ce se pot face şi înmulţi, să le transpună şi pe hârtie, aproape identic, şi astfel să scoată «cărţi» în toată regula, lipsite însă de regulile şi rigorile literaturii clasice. Rezultatul este o slovă scrisă cu oarecari efecte – şi pretenţii – de cuvânt viu, în realitate un fel de surogat de amândouă, o «corcitură» care se adeverează a fi «nici – nici». Acestui «gen» aparţine şi cartea de faţă, şi cea precedentă sub acelaşi nume de autor.

în ciuda dorului de a împărtăşi cu întreg neamul meu acele lucruri care au fost lumina şi comoara vieţii mele, temeiul nădejdii şi năzuinţelor mele, nu fără de sfială, ba chiar ruşine, am îngăduit să se dea tiparului prima carte; şi m-am lăsat convins – sau poate silit – să se repete experienţa şi cu aceasta. Ruşine nu atât pentru monstruozitatea culturală, cum poate fi socotit (pe drept cuvânt) acest nou «gen», cât pentru aproximativismul, necesar legat de el, în parte şi din pricina procedeelor realizării lui: nu literatură, nu «cultură» este Cultura Duhului, ci cuvânt de mântuire. Pentru gravitatea acestei teme, în realitate, fiecare cuvânt este, potenţial, de importanţă, nu doar extremă – ultimă, căci de «bătaie», nu doar lungă – vecinică A lăsa acest cuvânt în soarta «magnetofonaricei» îmi apare uneori ca ceva apropiat de un «kamikazism» duhovnicesc

Şi totuşi… «Duhul unde voieşte suflă, şi glasul lui auzi, dar nu ştii de unde vine, şi unde merge» (Ioan 3, 8); iar în virtutea acestui fapt, adesea, mai «păcătoasă» este rigoarea scrisului decât libertatea graiului viu faţă de cerinţele Duhului pe care nimic nu-L poate conteni. Şi, de unde, cu cuvântul, adesea te uimeşti, ba chiar te îngrozeşti «unde dai, şi unde crapă»; dar, pe de altă parte, cu Duhul, chiar şi aceasta poate să lucreze surprinzător de constructiv. Şi poate, întru această nădejde, cu această rugăciune, am şi vorbit, am şi lăsat să se publice cuvintele împărtăşirii mele. Sau, cum zice dicţionarul francez Larousse: «Je seme â tout vent»1 – şi eu «semăn la tot vântul», nădăjduind că acolo unde este «între oameni bunăvoire» (Luca 2, 14), şi acel Duh al «bunăvoirii» va lucra – mântuire, şi nu pierzanie; şi aceasta poate mai mult, şi mai desăvârşit decât orice pretins «simţ de răspundere» mi-aş putea asuma eu.

Cu acestea, mă încredinţez, nu «publicului», ci «bunăvoirii» fraţilor mei şi surorilor întru Domnul; nu unei omeniri amorfe şi impersonale, ci personal ţie, suflete care îmi citeşti rândurile acestea. Şi, de «crezi», sau de «nu crezi» tu, nădăjduiesc în Cel ce te vede acum, şi Care ştiu cu câtă iubire îţi poartă de grijă în toată clipa (ştiut sau neştiut ţie), ca să-ţi insufle în inimă şi în suflet «cuvânt al vieţii celei vecinice» (Ioan 6, 68), fie cu ajutorul, fie şi fără ajutorul, dar fie şi în ciuda cuvintelor pe care voi să le împărtăşesc.

8

CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU – CULTURA DUHULUI

Preasfinţitul Andrei. Postul Mare al anului 1994 să-l începem cu Părintele Rafail Noica. Un gând doar la începutul Postului, care să ne însoţească până când va veni Luminata Zi a Paştilor. Mai toţi marii duhovnici din ultima vreme încearcă să sublinieze două virtuţi: smerenia şi iubirea. De fapt este îndemnul Mântuitorului, pe care vi-1 pun în suflete acum la început de Post: «învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima». Şi mai proaspăt în minte îmi este cuvântul Sfântului Siluan, contemporan cu noi, care ne îndeamnă şi el, aşa cum o făceau şi alţii, pentru a ne verifica sufleteşte, referitor la smerenie şi referitor la iubire, la îndemnul Mântuitorului, ne dă şi el criteriul acesta ca şi alţi Sfinţi Părinţi: Dacă vrem să testăm starea sufletească în care ne găsim, să ne întrebăm: «Ne este totuna dacă cineva ne laudă sau ne huleşte? Şi putem iubi pe vrăjmaş cu aceeaşi intensitate ca pe prieten?» Dacă aceste două lucruri se întâmplă, din punct de vedere sufletesc suntem la înălţime; dacă nu, mai avem mult de urcat.

Or cuvântul pe care Părintele Rafail ni-1 va spune, şi apoi cuvintele pe care ni le vor spune Părintele Ilie Moldovan, înalt Preasfinţitul Mitropolit Antonie, Preasfinţitul lrineu, Domnul Sorin Dumitrescu – invitaţii noştri din acest Post Mare – toate cuvintele acestea ne vor ajuta încă o dată, din punct de vedere sufletesc, să încercăm să depăşim neputinţa noastră cea de toate zilele. Bine aţi venit la întâlnirea cu Părintele Rafail şi la acest început de conferinţe.

Părintele Rafail: M-am gândit să spun câteva cuvinte despre cuvânt. Poate să încep cu cuvântul Mântuitorului: «Cerul şi pământul vor trece, dar cuvântul Meu nu va trece».1

Ce este cuvântul? Noi suntem obişnuiţi să-l înţelegem ca un mod de a face contact unii cu alţii, de a face un schimb de informaţii. Dar vedem în Scriptură altfel de lucruri spuse despre cuvânt. «întru început era Cuvântul şi Cuvântul era către Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul». «Şi Cuvântul trup S-a făcut». «Zis-a Dumnezeu: Să fie lumină, şi a fost lumină». Şi orice a spus Dumnezeu prin cuvânt, s-a făcut. Iarăşi revin la cuvintele Mântuitorului, când a spus: «Cuvintele Mele sunt duh şi ele sunt viaţă».

Ce este cuvântul? Cum să înţelegem? Şi aş vrea să leg acest cuvânt, cu ajutorul Domnului, şi de noţiunea de cultură, cultura Duhului, cum am spus. Scriptura ne arată că Dumnezeu, când a făcut pe om – dacă mă iertaţi, mă duc un pas mai îndărăt: când a făcut tot ce-a făcut înaintea omului – printr-un singur cuvânt a înfăptuit: Să fie! Când a fost vorba de om, altfel a făcut Dumnezeu pe om S-a sfătuit: «Să facem om în chipul nostru şi-n asemănarea noastră».2 Şi înţelegem că omul nu este o făptură ca toate celelalte făpturi. Şi înţelegem aceasta nu din mândria noastră, ci prin cuvântul pe care Dumnezeu ni l-a dat Şi vedem cum, prin cuvânt, Dumnezeu continuă să cheme, să ia legătură cu omul. Dumnezeu prin cuvânt îl sfătuieşte pe Adam. Când Adam cade, după ce nelegiuirea cuprinde toată istoria pământului până la distrugerea lui sub Potopul lui Noe, vine un moment în istorie când Dumnezeu iarăşi vorbeşte omului, dând prin Prorocul Moisi o lege.

10

Legea aceasta avea două meniri. S-aducă pe om din nelegiuire la o lege – asta o putem înţelege toţi, legea morală – dar să dea şi nişte indicaţii în acea lege despre ce avea să facă Dumnezeu la «sfârşitul vremii», la plinirea vremii mai bine zis. «Plinirea vremii» avea să fie nu un lucru cronologic în primul rând, ci întruparea acelui Cuvânt. Spune Sfântul Pavel în Epistola sa către Evrei: «Dumnezeu, Care în multe feluri a vorbit părinţilor noştri, în 'sfârşitul vremii' ne-a vorbit prin însuşi Fiul Său».1 Or acest însuşi Fiul Său se numeşte şi Cuvânt al lui Dumnezeu: Cuvântul lui Dumnezeu revine acuma să-Şi continue lucrarea de înfăptuire prin «dialogul» pe care îl încheagă cu Omul, mai bine zis îl «reîncheagă», după despărţirea ce se produsese în Rai prin căderea lui Adam. Cuvântul îl putem înţelege ca energie – energie creatoare.

Dar cuvântul omului ce este? Dacă omul este chipul lui Dumnezeu, chipul lui Dumnezeu care poate să ajungă până la asemănarea lui Dumnezeu, şi cuvântul omului este o energie. Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă ca prin cuvânt de rugăciune să ne apropiem de Dumnezeu. Omul în rugăciune ajunge la starea cuvântului cea mai înaltă, unde cuvântul lui prinde puteri,2 în Duhul lui Dumnezeu, să înfăptuiască, oarecum aşa cum şi Dumnezeu a înfăptuit. Omul nu este menit să facă şi el, să creeze o lume; omul este menit să dezvolte acest chip al lui Dumnezeu din el întru asemănarea deplină. Aşa înţelegem noi mântuirea.

Cum înţelegem noi mântuirea? In Biserică noi înţelegem mântuirea ca împărtăşire a vieţii dumnezeieşti. Dumnezeu împărtăşeşte omului viaţa Sa. Când omul ajunge la această asemănare deplină cu Dumnezeu, de pildă dacă omul ajunge să trăiască şi în slavă, şi în ocară, şi în ruşine cu aceeaşi neclintită dragoste dumnezeiască, stăm la înălţime. De ce? Fiindcă această neclintire a iubirii nu este parte din alcătuirea psihologică a omului, ci o caracteristică dumnezeiască: Dumnezeu nu poate avea vrăjmaş. Cine poate ceva împotriva lui Dumnezeu? Nu se clinteşte, pentru că nu este nici mărit de slava pe care I-o dăm noi, nu este nici micşorat de hula pe care I-o aducem noi. Fiindcă El este, şi viaţa Lui este vecinică. Dumnezeu este, şi ne cheamă la acest «a fT şi la această asemenea-vecinicie pe care o are El. Stăm la înălţime, într-adevăr, când ajungem la trăirea oricărei virtuţi creştine, înţelese nu într-un sens etic, moral, ci înţelese ca însuşirea energiei care trăieşte în însuşi Dumnezeu.

Şi-aici mă apropii puţin de tema pe care voiam s-o iau: Care este această energie? Este Cuvântul lui Dumnezeu sălăşluind şi petrecând1 în om. Dumnezeu prin energia cuvântului încearcă să contacteze pe om. Omul prin cuvântul rugăciunii încearcă să răspundă lui Dumnezeu. Omul îşi arată libertatea lui şi libera lui alegere când răspunde lui Dumnezeu prin rugăciune, când poate să spună „Amin“ lui Dumnezeu, chemării lui Dumnezeu. Dar ceea ce mântuieşte pe om este, iarăşi, nu ceea ce face omul, în neputinţa lui, ci ceea ce face cuvântul lui Dumnezeu sălăşluind în noi

Aş rezuma ceea ce am încercat să spun până acuma, că noi înţelegem cuvântul în sensul lui cel mai adânc, ca o energie; şi aş vrea să înţelegem cu toţii lucrul ăsta, să nu rămânem la nivelul de informaţie a cuvântului. Cuvântul în trăirea duhovnicească este împărtăşire, când Dumnezeu vorbeşte cu omul – cum spune Scriptura – prin însuşi Fiul Său. Dacă băgaţi de seamă diferenţele dintre Vechiul şi Noul Testament, sunt mari diferenţe de cuvânt. Legea „etică“ a Vechiului Testament este să faci asta sau

12

să nu faci asta. Vei face, sau nu vei face, şi rămânem doar la o oarecare „facere“ relativă. Când Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu începe să povăţuiască omenirea, învăţătura Lui începe cu „Fericiţi cei curaţi cu inima, că a lor este împărăţia Cerurilor,“ „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia,“1 şi aşa mai departe. Nu vedem nicăieri pe Mântuitorul poruncind ca de la înălţime, ca unor robi, ci preia şi poruncile Vechiului Testament, zicând: „Aţi auzit că este scris aşa şi aşa, dar Eu spun vouă…“2 – şi dă dimensiunea adevărată a poruncii Vechiului Testament.

De ce zic adevărată9 în Legea Vechiului Legământ ne-a vorbit prin proroc; în Noul – El însuşi. Vechiul a fost o pregătire a omului spre a înţelege puţin pe Dumnezeu. Adică cum putem să înţelegem noi pe Dumnezeu? Cum putem, într-adevăr, fiindcă scrie şi Scriptura că mintea omului nu poate să cuprindă pe Dumnezeu, că gândurile lui Dumnezeu sunt mai presus de gândurile omului, precum cerul mai presus de pământ Şi atuncea i-a dat omului, prin trăirea ascultării, să înţeleagă pe Dumnezeu. I-a dat omului la început, să zicem, un cod etic prin Moisi, prin cele Zece Porunci. Şi prin aceasta omul învaţă să nu mintă, să nu fure şi altele, adică învaţă că Dumnezeu nu ne vrea mincinoşi, ucigaşi şi altele, fiindcă Dumnezeu însuşi nu este mincinos, Dumnezeu nu este hoţ. Dumnezeu nu este ucigaş.

Dar nu în această etică găsim viaţă, fiindcă ceea ce omul caută, lucrul pentru care însetoşează omul este viaţă, până la urmă. Şi de câte ori auzim în zilele noastre: „Da, dar şi eu vreau să trăiesc“ – şi asta în general ca să ne scuzăm o viaţă libertină. Şi sper să nu vă smintesc spunând că, într-un oarecare sens, omul are dreptate când zice aşa, fiindcă – iau cuvântul Mântuitorului: Omul nu-i făcut pentru Sâmbătă, ci Sâmbăta e făcută pentru om. Sâmbăta – adică „odihna,“ adică împlinirea

Adică în ce sens are dreptate omul? Omul caută viaţa. Ceva în noi caută, nu ce îşi închipuie omul a fi binele, ci, până la urmă, viaţa o căutăm. Or Scriptura nu vorbeşte de un mai bine sau mai rău, ci peste tot vorbeşte de viaţă.1 Iar Hristos ne grăieşte cuvinte, nu ale unei etici superioare ci, ca Dumnezeu, „ale vieţii vecinice“2 adică, până la urmă, aceea ce voia să ne însufle şi prin Legea Vechiului Legământ, unde se „poticnea,“ pe de-o parte, de desăvârşirea mai mică sau mai mare a prorocului, pe de alta, de incapacitatea gândului omenesc de a se ridica la o înţelegere duhovnicească mai „subţire,“ mai „înaltă,“ şi, în acest sens, mai adevărată.

Chiar şi în Vechiul Testament, în cele Zece Porunci, Dumnezeu spune omului: „Să fiţi sfinţi, fiindcă Eu sunt Sfânt!“3 Nu zice: Să fiţi sfinţi fiindcă aşa e bine, aşa e frumos. „Fiindcă Eu sunt Sfânt!“ Or Dumnezeu este Care vorbeşte prin Moisi cuvântul ăsta. Lui Moisi i-a dezvăluit că „Eu sunt.“ Dumnezeu este Cel Care Este. Şi vrea să-l aducă pe om în aceeaşi fiinţă. îi împărtăşeşte ceva la început; şi în măsura în care omul se lasă împărtăşit de cuvântul lui Dumnezeu, găseşte în acest cuvânt pe Dumnezeu, energie de viaţă.

Până şi în Vechiul Testament vedem în Proroci şi în alţii că au „găsit.“ Sfinţii Vechiului Testament deci au găsit o energie de viaţă. Nu erau pur şi simplu oameni morali; erau oameni în care, şi cărora putea Duhul să grăiască, oameni prin care Dumnezeu a dezvăluit omenirii diferite, să le zicem, etape ale apropierii omului înapoi

14

către Dumnezeu. înapoi zic, fiindcă Adam, h Rai, căzuse de la Dumnezeu.

Dar apropierea cea mai mare este în Hristosul Său, în Unsul Său, în Fiul Său, în Cuvântul Său în Hristos avem nu Dumnezeu vorbind prin putinţa şi neputinţa unui Proroc, care este om ca noi, cu oarecari greşeli, cum vedem în Vechiul Testament, ci însuşi vorbeşte, şi cuvântul iese altfel. Cuvântul este pe de-o parte mai mângâietor decât al Legii Vechiului Legământ, fiindcă este cuvântul de viaţă, cuvântul harului, cuvântul energiei creatoare, dacă omul primeşte ca acest cuvânt să sălăşluiască în el.

Adică cum9 începem la un nivel tot ca în Vechiul Testament, moral, dacă nu înţelegem altceva. Începem să nu facem asta, să nu facem ailaltă, care se zice că sunt rele. Şi începe o oarecare înţelegere nouă. începem, poate, să dăm putinţa Duhului să producă în noi un moment de viaţă şi să înţelegem atunci în trăirea noastră care este viaţa, unde este viaţa – acest „care“ şi „unde“ fiind o calitate. Să ne îndulcim în cele cerute de viaţa dumnezeiasca, şi prin această îndulcire să desluşim amărăciunea în chiar ceea ce părea să fie atrăgător, în ce se numeşte păcat.

Taina mântuirii este în această împărtăşire a omului întru cuvântul lui Dumnezeu, când omul lasă şi pe Dumnezeu să se împărtăşească cu el. Este o deschidere reciprocă. Iarăşi zic, nu este la nivel de informaţie sau la un nivel de moralitate, care este numai un prim plan, un nivel primitiv al apropierii de Dumnezeu, dar de unde dăm o dezlegare, ca să zicem aşa, a Duhului lui Dumnezeu prin acest cuvânt să ne împărtăşească cu ceva, carea împărtăşire duce pe om mai departe, şi acest „mai departe“ nu are limită, până la identitatea totală a omului cu Dumnezeu

Am vrut prin toate astea – cam întortocheate – să dau totuşi câteva gânduri despre cuvânt. Deci cuvântul ca împărtăşire, nu cuvântul ca informaţie. Este alt nivel, cuvânt cu altă energie.

Iar acum – Cultura. Cum am putea defini noi cultura9 Am auzit şi în Apus şi aici, în România, mulţi oameni care, vrând să trăiască bine, să trăiască o viaţă dreaptă să zicem, au fost şocaţi că sub numele de cultură astăzi, în veacul nostru, se includ tot felul de perversiuni, până la desfrânări şi altele, tot ce-şi poate închipui omul. Aş zice că are dreptate acest cuvânt: până la urmă cultura este ceva ce cultivăm. Dar atenţie, fiindcă ce cultivăm, asta şi devenim.

Cultura este orişice cultivăm. Şi cultivarea pământului este cultură. Şi cultivarea păcatului este o cultură, smintită, dar cultură. Dumnezeu acuma ne cheamă să cultivăm în noi cele ce sunt ale vieţii; Dumnezeu Care JL-a făcut pe om, Care ştie din ce este făcut omul, Care singur ştie unde este năzuinţa adevărată a omului; Dumnezeu Care vede pe om deznădăjduit, căutând viaţă acolo unde se vede îngropat în tot felul de morţi – şi până la urmă Moartea – şi căutând viaţa smintit, în orice i se pare lui a fi împlinire sau plăcere. Dar Dumnezeu, tainic, ştie unde năzuieşte inima omului, şi la acea năzuinţă răspunde prin cuvântul Lui. Şi, Cuvântul lui Dumnezeu – Dumnezeu ne invită să-L facem cultura noastră.

Dar Dumnezeu nu este unul care lucrează cu informaţie. Mulţi gânditori, filosofi, oameni de ştiinţă pun întrebări multor oameni de-ai Bisericii, să zicem: „De ce n-aveţi o doctrină pentru…,'1 nu ştiu ce să spun, să zicem: „Ce se întâmplă cu copiii care mor nebotezaţi,“ sau mai ştiu eu ce Biserica – şi aş zice cultura Bisericii – nu ţine a ne informa pentru orişice Dumnezeu, prin Biserică, ţine a împărtăşi omului împărtăşind omului ceva din viaţa Lui,

16

dacă omul primeşte, poate să meargă mai departe, fiindcă, cum scrie în Psalmi, „Adânc cheamă către adânc.“1 Omul adâncindu-se, descoperind adâncurile tainelor lui Dumnezeu, caută mai departe, şi merge mai departe; merge nu „studiind,“ ci trăind, merge până unde, într-o bună zi, va şi şti toate câte ştie Dumnezeu.

Cred că mai toţi cunoaşteţi începutul Bibliei, dezvăluirea începutului omului, povestea lui Adam în Rai, pe care mulţi astăzi au primit-o ca un fel de mit. (Dacă mă iertaţi, fac o paranteză: Aş da această provocare tuturor celor care cred că este un mit: studiaţi miturile şi studiaţi povestea lui Adam, să vedem dacă nu găsiţi nişte diferenţe esenţiale între ce este mit şi ce este această povestire. Dar vă las cu această provocare.) Intre altele, vedem în povestirea aceasta într-adevăr esenţa noastră. Adamul acela sunt eu, Adamul acela este orişicine. Adâncind trăirea noastre bisericească, ne regăsim în el şi pe el în noi.2

Dumnezeu L-a făcut pe Adam şi L-a pus în acest Rai şi I-a spus: „Iată, toate acestea vor fi ţie pentru mâncare, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului, dintru acela să nu mănânci, că în ziua în care vei mânca, vei muri.“ Noi înţelegem acest „Să nu mănânci“ ca porunca lui Dumnezeu, şi pe drept cuvânt. Dar: ce numim noi poruncă? Porunca de multe ori este de la unul mai mare la unul mai mic: cu degetul ridicat zice: „Să nu faci asta!“ Dar cu Dumnezeu nu este aşa, şi nici nu are forma aceea, că Dumnezeu îi şi explică imediat lui Adam, „Pentru că în ziua sau în clipa în care vei mânca din el, vei muri.“ Adică Dumnezeu împărtăşeşte lui Adam un lucru mic, dar un început. „Dacă pui piciorul pe calea asta, te pot duce mai departe, dacă nu, e un risc.“ Dar Dumnezeu l-a lăsat liber pe Adam, fiindcă Adam trebuia să îşi arate libera voinţă în trăirile lui. Şi Adam s-a văzut cu un alt cuvânt în faţă: şarpele a venit şi i-a spus lui Adam – şarpele cred că era simbolul înţelepciunii, că se zice că era cel mai înţelept dintre animale – şi i-a spus lui Adam: „Nu vei muri dacă vei mânca din acest pom.“ Şi Adam, crezând, nu pe Dumnezeu, ci crezând şarpelui, a făcut ce i s-a părut că este bine. Şi s-a trezit, cum spune şarpele, că: „Ţi se vor deschide ochii şi vei cunoaşte binele şi răul, că Dumnezeu cunoaşte binele şi răul, şi vei deveni ca Dumnezeu.“ Şi lui Adam într-adevăr i s-au deschis ochii, dar: ce taine dumnezeieşti s-au dezvăluit lui Adam când i s-au deschis ochii prin această faptă9 Cum a devenit el nemuritor şi atotştiutor ca Dumnezeu9

Adam, când, chipurile, i s-au deschis ochii – şi într-adevăr, într-un fel i s-au deschis – s-a văzut ruşinat, s-a văzut gol, s-a văzut dezbrăcat şi s-a ruşinat de goliciunea lui. S-a ruşinat Adam de Eva şi Eva de Adam, şi s-au ascuns sub îmbrăcăminte de frunze, şi când au auzit venirea lui Dumnezeu înapoi în Rai, s-au ruşinat de Dumnezeu Dar ce, ruşinea este starea Iu' Dumnezeu? Vedeţi că au primit un cuvânt smintit, şi energia acestui cuvânt a smintit pe om, şi smintire duce către smintire S-a dezbrăcat de firea cu care era îmbrăcat, şi s-a găsit gol şi ruşinat şi de Eva şi de Dumnezeu, şi s-a găsit în tendinţa de a se despărţi tot mai mult de Dumnezeu; că atunci când a venit Dumnezeu, Adam s-a ascuns după copacii Raiului. Dar dacă Adam ar fi ascultat şi crezut în Dumnezeu mai mult decât în glasul străinului.

Şi asta este menirea omului: Ascultarea glasului lui Dumnezeu.2 Mântuitorul zice: Oile Mele aud glasul Meu

18

şi urmează Mie Glasul străinului nu îl aud, şi se înfricoşează de al străinilor, că nu-l cunosc.1 Deci Oile lui Hristos, şi în măsura în care suntem Oile lui Hristos, ne învăţăm încrederea în Dumnezeu. învăţăm să desluşim glasul lui Dumnezeu (glas tainic, precum şi cuvântul este o taină a energiilor lui Dumnezeu), începând dintr-o trăire morală prin care ni se dezvoltă nişte simţuri. Pornim cu oarecare frică – aceasta fiind o energie care păzeşte – frica aceasta dezvoltă o percepţie: desluşirea glasului străin de glasul Tatălui, atunci când desluşim un glas de străin – acolo unde este străin – şi glasul Tatăluiglasul celui ce ne naşte intru viaţă vecinică – în cuvintele lui Dumnezeu; omul, fiind atras către viaţă, desluşeşte moartea acolo unde nu este glasul lui Dumnezeu.

De aceea spune Mântuitorul că oile Mele se tem de străini, fiindcă nu cunosc glasul străinului! Adică, nu recunoaştem în străin glasul chemării către viaţă. Dar acesta-i un simţ care este în om din fire, mai mult sau mai puţin – în măsura căderii fiecărui om – simţ care se dezvoltă prin trăirea cuvântului dumnezeiesc Se dezvoltă: şi în această dezvoltare constă ceva din ceea ce putem numi cultura duhului.

Astfel încep să se înduhovnicească cele cinci simţuri care, înduhovnicite iniţial printr-o primă trăire, ne conduc puţin câte puţin la o mai adevărată cunoaştere în cele ale lui Dumnezeu, până ajungem la o familiaritate cu Dumnezeu. în măsura în care aceste simţuri nu sunt înduhovnicite, ele devin prin cultură – cultivare – adică cultivăm cuvântul lui Dumnezeu.

Mă gândesc la altă chemare a glasului lui Dumnezeu: „Auzi, Israil!“2 – Israil însemnând poporul lui Dumnezeu. Auzul-este un lucru pe care-l numim în Biserică ascultare Ascultarea este în primul rând auzul cuvântului, ceva ce ascultăm. Noi înţelegem ascultarea ca o disciplină: să „asculţi de cineva.“ Este un adevăr şi în asta, dar nu aceasta este esenţa ascultării. Efectul de disciplină vine din ce numim duhovniceşte ascultare, dar este numai un efect, un efect secundar. Fac o comparaţie: Precum pruncul în pântecele maicii: am auzit din cunoştinţele ştiinţifice că în el, dintre cele cinci simţuri, auzul este primul care se dezvoltă, şi că pruncul poate auzi glasul tatălui său prin ţesuturile pântecelui maicii. Ceva analogic se întâmplă în trăirea noastră duhovnicească Prin ţesuturile lumii ăsteia, materiei ăsteia, învăţăm în Duh să auzim şi să desluşim glasul Tatălui. Deci ascultarea, înainte sau dincolo de a fi o disciplină, este o auzire şi un discernământ. Discernem deci glasul cunoscut al Bunului Păstor de glasul străinului, pe care îl recunoaştem ca străin.

Bineînţeles că ascultarea, auzirea, dacă vreţi, duce şi la o înfăptuire oarecare. Auzim ceva şi facem după ce auzim – asta numim ascultare ca, aş zice, cultură. Deci omul, umblând după povăţuirile pe care le aude, cultivă în el trăirea acelor povăţuiri; precum Adam, ascultând povăţuirea şarpelui mai mult decât pe a lui Dumnezeu, fără să-şi dea seama, la început, a cultivat moartea – şi a picat în ea; tot aşa, cultivând cuvântul lui Dumnezeu, cultivăm în noi sămânţa vieţii şi, ca să zicem aşa, „picăm“ în viaţă (dar nu picăm, că este, nu o cădere, ci un urcuş). Cultivând sămânţa vieţii, sămânţa va încolţi, sămânţa va rodi, şi asta este o întreagă cultură. Ziceam că şi cultura pământului este o cultură: dar şi asta este o cultură a „pământului,“ a pământului care sunt eu.

Am zis la început că tot ce cultivă omul este cultură. Cultură smintită sau bună, dar este cultură Am zis şi lucrul acesta: să-i dăm omului o căutare, şi am numit-o căutarea vieţii, căutare smintită sau dreaptă, dar asta este

20

căutarea omului, că Dumnezeu Care a făcut pe om, Care ştie ce este în om, din ce este făcut şi pentru ce este făcut, Care ştie slăbiciunea omului, dar şi potenţialul omului. Dumnezeu este Cel Care ne cunoaşte şi Care ne poate da împlinirea pe care o căutăm.

Aş vrea să aduc aicea un cuvânt al Sfântului Dorothei al Gâzei, care spunea: Cel ce trăieşte în ascultare, cel ce-şi leapădă voinţa ca să trăiască în ascultare, se trezeşte făcând voia sa întotdeauna. La începuturile trăirii mele călugăreşti ceva din cuvântul ăsta am înţeles, dar foarte smintit, şi aş vrea să vădesc această smintire în caz că şi alţii se smintesc în acelaşi fel. înţelegeam oarecum că, bineînţeles, dacă te-ai lepădat de voia ta şi faci cu plăcere ce-ţi spune altcineva, asta este voia ta, şi deci te găseşti că tot mereu faci voia ta făcând voia celuilalt. Un grăunte de adevăr este şi acolo, dar înţelesul este mult mai adânc, mult mai tainic şi mai mângâietor.

Adevărul este că Dumnezeu ştie mai bine decât mine ce vreau. Eu caut viaţa, dar o pot căuta smintit. Făcând ascultare în Duh, mă trezesc dintr-o dată: „Păi, Doamne, asta-i ce votam!“ Până la urmă acesta este lucrul către care năzuiam Recunosc, paradoxal, ce n-am cunoscut niciodată. Atuncea când harul vine, când cuvântul lui Dumnezeu trăind şi petrecând în noi încolţeşte şi începe să dea viaţă; când harul începe să trăiască în om, să-l umple, să-l plinească şi să-l îndumnezeiască, mărturia tuturor Sfinţilor din Vechiul Legământ încoace a fost că aceasta este ceea ce plineşte pe om Bineînţeles că aceasta este! Dar ce, Dumnezeu o să ştie mai puţin decât mine, făptura Lui, ce vreau şi ce caut eu9 Omul poate căuta smintit, şi până la urmă păcatul este o minciună, este o smintire – o smintire a firii; precum zice cuvântul românesc: „Şi-a ieşit din fire,“ este o ieşire din fire.

Şi precum am mai zis, să nu ne lăsăm amăgiţi de multe filosofii şi gândiri care, mai ales în zilele noastre, se amestecă în toate şi smintesc pe om. Firea omului este ceea ce Dumnezeu ne dezvăluie a fi firea omului. Acuma nu înţelegem de ce Cele pământeşti, cele materiale le înţelegem, ca fiind viaţa noastră primitivă, fără nici un sens peiorativ al cuvântului „primitiv,“ aş zice viaţa noastră animală, fără nimic peiorativ noţiunii de animal, decât că este neîndestulător pentru om. Dar firea aceasta materială ne este mai la îndemână: dacă ţi-e foame, şi ai ce mânca, orişicând poţi să iei şi să mănânci; dar cuvântul Mântuitorului, „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu fiecare cuvânt care purcede din gura lui Dumnezeu,“1 unde găsim cuvântul acesta9

Cuvinte în cărţi găsim. Dar înţelegem cuvântul acesta, ca să încolţească şi să-i simţim viaţa9 Găsim energia acestui cuvânt, ca în clipa când, să zicem, ne mănâncă lăcomia, să găsim îndulcire în cuvintele lui Dumnezeu, astfel încât să simţim: „Păi asta poftea, nu pântecele meu, ci altceva în mine“ Atunci când pântecele s-a umplut şi nu mai are nevoie de mâncare, dacă mai mănânci e lăcomie. M-am umplut de mâncare, dar ceva mai poftesc, şi m-arunc spre mai multă mâncare, cu dezamăgirea de a vedea că mâncarea nu-mi face decât rău, şi ajung până la greaţă Că tot ce este material este stricăcios, are un termen, dar pofta omului nu are termen. De ce9 Fiindcă omul nu este numai un animal, când ceva în om pofteşte, vecinicia pofteşte, infinitul Ceva în om nu se satisface, nu odihneşte decât în nemărginirea lui Dumnezeu


    Ваша оценка произведения:

Популярные книги за неделю