Текст книги "Cultura Duhului"

Автор книги: Рафаил Архимандрит (Нойка)

сообщить о нарушении

Текущая страница: 6 (всего у книги 10 страниц)

Desăvârşirea filosofiei şi gândirii omeneşti ajunge să cunoască că "Nimic nu cunosc". Socrate a zis: "Una ştiu, că nimica nu ştiu". Ev oT5a, 6'xi u.r)8ev oî5a. Şi asta este desăvârşirea a tot ce e pământesc. Atunci, sărăcia duhului, că "nimica nu ştiu". Atunci poate veni Dumnezeu cu cuvântul Lui, şi a venit Sfântul Pavel cu cuvântul dumnezeiesc la Atena. De bine de rău l-au primit, că erau încă în mândreţele lor de filosofi Dar s-a găsit un Dionisie, şi poate încă unul-doi, care au lucrat la luminarea poporului Grec. Dar Părinţii noştri, poate mai ales în vremea Sfântului Vasilie cel Mare, şi aceia care erau încă mulţi dintre ei păgâni convertiţi la Ortodoxie, la creştinism, botezaţi întru creştinism, care cunoşteau toată cultura antică greacă şi slavele filosofiei şi aşa mai departe, au recunoscut în viaţa nevoinţei creştine pe care am descris-o acum – Fericirile şi calea către vecinicie – singura adevărată filosofie Aceasta este cea mai înaltă gândire, dar singura şi vrednică de om, şi singura pe care omul o poate înfăptui şi în istoria asta şi în vecinicie. Nici o altă filosofie nu a putut fi înfăptuită, nici în istoria asta, în desăvârşire, darămite în vecinicie Şi atuncea calea pocăinţei, cenuşăreasa noastră, este ştiinţa ştiinţelor, dar adevărata ştiinţă.

Dacă citiţi în Filocalii şi în alte cărţi, o să vedeţi până la ce amănunt au ştiut să desluşească Sfinţii Părinţi unde începe păcatul şi unde sfârşeşte, unde este lucrarea omenească şi de unde începe harul dumnezeiesc. Este adevărată ştiinţă, şi ştiinţă exactă, dar ştiinţa vecinie iei, nu a lucrurilor pământeşti trecătoare. Dar când zic pământesc şi trecător – nu vreau să zic doar că "azi trăiesc şi mâine mor: " pământesc şi trecător este o calitate.

Ştiinţa, arta ca şi creativitate este cultivarea frumosului, fie în culoare, fie în linie şi în formă, fie în sunet, fie în mişcare, fie în cuvânt. Toate acestea sunt incluse în cuvântul artă Dar arta, cum arată însuşi cuvântul, este artificialul Este o artificialitate acolo. Dar în lucrurile dumnezeieşti noi nu jucăm un artificial, ca

92

actorul rolul său din piesă, "artificial", că el nu va deveni ceea ce joacă. Noi începem să trăim ceea ce vom şi deveni Vecinicia lui Dumnezeu este, cum ştiţi toţi, Raiul. Toţi, măcar intuitiv, ştim că este frumuseţe de nespus, şi frumuseţea aceea de nespus eşti tu, suflete, care vei deveni intru asemănarea lui Dumnezeu. Devenirea aceasta întru asemănarea lui Dumnezeu (Fiinţa cu precădere), cum am mai spus-o, este devenirea întru fiinţă (cuvântul acesta filosofic), şi este înfăptuirea artei celei mai înalte. Este înfrumuseţarea chipului mortăciunii noastre întru frumuseţea lui Dumnezeu cea vecinică şi nemuritoare. Frumuseţe nestricăcioasă a lui Dumnezeu.

Şi deci vrednică este pocăinţa şi nevoinţa creştină, drept înţeleasă, a se numi arta artelor, ştiinţa ştiinţelor şi filosofia. As îndrăzni, dacă-mi îngăduiţi această obrăznicie astăzi, să zic că singură această cale, această viaţă, este vrednică de cuvântul cultură. Cultură, la nivelul prim, primitiv, este orice cultivi. Dacă cultivi păcat, apăi păcatul îţi devine cultură. Dacă cultivi ceea ce numim normal cultură, asta îţi devine cultură. Dar repet: Toate un cer şi un pământ, şi toate pier împreună cu cerul şi cu pământul.

Singura vrednică de cultură este pocăinţa, este nevoinţa drept înţeleasă. Or, aş vrea să subliniez că "drept înţeles" este aproape un sinonim al cuvântului "ortodoxie", care pe greceşte înseamnă şi "dreapta slăvire" că drept slăvim pe Dumnezeu dacă devenim într-adevăr asemănarea Lui; dar înseamnă şi "dreapta opinie", dreapta înţelegere. Or, dacă înţelegem drept cuvântul pocăinţă, el este singurul vrednic de denumirea de cultură.

Şi dacă îmi îngăduiţi încă să continui în obrăznicia mea, aş zice că nu aceasta, unde suntem, este Casă de cultură. Casă de cultură, singură, este biserica, şi cămăruia ta atuncea când te rogi în ea. Şi închei cu aceasta, că dacă Dumnezeu îmi aude rugăciunea, o să fie ultima oară că voi

mai vorbi altundeva decât în biserică. Dacă Dumnezeu îmi aude rugăciunea, când voi fi în afara cămăruiei mele, dacă vrea cineva să mă găsească şi să mă audă, să mă caute în biserică. Acolo aş vrea să rămân până la sfârşitul veacurilor şi acolo aş vrea să invit pe toţi fraţii şi surorile să ne îmbătăm de frumuseţile lui Dumnezeu. Dumnezeu să ne ajute pe noi toţi!

94

DESPRE FRICA LUI DUMNEZEU

Mă gândesc să spun câteva cuvinte despre frica lui Dumnezeu fiindcă este "începutul înţelepciunii". Dar tare mi-e că nu înţelegem noi ce este frica lui Dumnezeu, frica de Dumnezeu; adică, să-ţi fie frică de Dumnezeu dacă faci rău, şi atuncea, de frica băţului, să nu faci nici aia, nici ailaltă? Dar atuncea, dacă ne este frică de Dumnezeu în felul acesta, cum propovăduim noi un Dumnezeu al dragostei, şi unde este dragostea dacă ne este frică de Dumnezeu aşa cum ne este frică de un câine rău?

Dar atunci ce este frica lui Dumnezeu? Am cunoscut un suflet foarte bun care, ca să se păzească de rele, şi-a agăţat în odaie o icoană, sau mai bine zis un tablou, unde se arată Judecata de Apoi, şi mai ales chinurile iadului Şi atuncea nădăjduieşte, când îi vin gânduri rele, ca uitându-se la chinurile iadului să se înfricoşeze şi să se ajute ca să le taie. Spunea că, la început, mergea tactica aceasta a nevoinţei, dar acuma se uită cu indiferenţă la toate ororile pe care le arată tabloul, şi începutul înţelepciunii parcă nu se înteleneşte în inima ei. Dar îmi venea să zic: Frica de iad, frica de chinuri este aceeaşi cu frica de Dumnezeu, sau când alţii gândesc că, tot aşa, se înfricoşează cu gândirea la draci şi la tot ce ne fac ei⁹ Dar atuncea îmi vine gândul: Frica de drac, asta este frica de Dumnezeu? Adică, Dumnezeul nostru este dracul? Ori Dumnezeul nostru este iadul? Frica de Dumnezeu. Dar mie îmi place, acolo unde se poate, unde fraza îngăduie, îmi place mai mult să spun "frica lui Dumnezeu", fiindcă expresia asta are un diapazon mai larg, înseamnă mult mai multe lucruri, precum aş vrea să vă pun lucrul acesta în gând acuma, din tinereţele voastre Tot cuvântul dumnezeiesc are un diapazon mult mai larg decât orice cuvânt omenesc. Cu ajutorul Domnului o să încep să vă vorbesc despre asta.

Prefer "frica lui Dumnezeu", întâi, fiindcă "frica de Dumnezeu" prea mult sugerează că ţi-e frică "de;" şi atunci, dacă ţi-e frică "de" – fie Dumnezeu, fie un balaur – ce faci? Fugi şi te ascunzi. Dar asta-i tocmai greşala pe care a făcut-o Adam; că, poticnindu-se şi neascultând de Dumnezeu, vine Dumnezeu în Rai, şi Adam aude glasul lui Dumnezeu în Rai, în "răcoarea serii", şi fuge şi se ascunde după copac. Dar pe noi Biserica ne învaţă nu să ne ascundem, ci să ne mărturisim, spovedanie. Adică ce este spovedania? Noi venim la Dumnezeu şi ne dezvăluim Nu ca Adam, aşteptând pe Dumnezeu să zică: "Adame, unde eşti?" "Apăi m-am ascuns, fiindcă eram gol". Şi atunci Dumnezeu să zică: "A, dar cine ţi-a arătat că erai gol? Nu cumva ai mâncat din rodul acela de care ţi-am spus Eu să nu mănânci⁹" Şi iată că Dumnezeu îi face spovedania lui Adam. Şi până la urmă ce se întâmplă? Adam, când s-a înfăţişat înaintea lui Dumnezeu, îşi acoperise goliciunea cu frunze de smochin. Dar când s-a terminat, tragic, tot dialogul.acesta – tragic, fiindcă Adam şi-a pierdut frumuseţea cea dintâi, şi nu şi-a regăsit-o prin mărturisire, prin pocăinţă – când Adam a pierdut Raiul în care se desfăta, ce a făcut Dumnezeu cu Adam⁹ lată că l-a îmbrăcat cu "haine de piele".

Aceste haine de piei sau haine de piele – şi expresia are multe înţelesuri, pe care o să le învăţaţi, dar mă limitez astăzi la una: Nu e oare haina de piele o

96

îmbrăcăminte, un acoperemânt mai desăvârşit decât frunzele de smochin? Adică, atuncea când a ieşit o ceartă, cum ar fi, între Adam şi Dumnezeu, Adani a rămas îmbufnat în starea lui şi nu s-a întors ca să spună lui Dumnezeu: "Da, Doamne, aşa cum ai zis, aşa am făcut. Am mâncat din rodul din care mi-ai spus să nu mănânc, şi uite ce s-a întâmplat. Credeam că mi se deschid ochii ca să-i ridic la Dumnezeu, că aşa mi-a zis şarpele, atuncea când Tu mi-ai spus că aveam să mor – şi uite că am murit, uite că duhovniceşte am murit. Mi s-au deschis ochii, şi ce-am văzut? Goliciune şi ruşine. Dar de ce ruşinea asta? Am pierdut harul Tău, am murit!"

Adam nu a spus asta. A rămas "în aer" "Iată, femeia pe care Tu mi-ai dat-o, ea mi-a dat să mănânc, şi bineînţeles că am mâncat". A cui e vina? A lui Dumnezeu Şi deci, zic că Dumnezeu, blând, a încercat prin Eva să-l mântuiască pe Adam, dar nici Eva nu s-a arătat a fi ce a fost mai târziu Maica Domnului, care prin dragostea ei, prin smerenia ei să mântuiască pe Adam. Şi Eva ca prin ceartă a mărturisit. "Apăi şarpele m-a amăgit". Şi de aceea zic "ceartă", că nici Adam nu s-a pocăit, nici Eva nu s-a pocăit, adică nu s-au îmblânzit către Dumnezeu, nu s-au smerit cu starea aceasta, minunată pentru cine a gustat câtuşi de puţin o dată smerenia, ca să dea ocazie lui Dumnezeu să se arate blând şi milostiv, îndurat, iertător, vindecător; ca, după urâciunea păcatului, Dumnezeu să-i vindece, şi Raiul să nu fie pierdut. Şi a rămas ceartă.

Şi au plecat de către faţa lui Dumnezeu, şi Raiul s-a închis cu Arhanghelii şi cu Serafimii; şi cu sabie de foc! Şi iarăşi zic, Dumnezeu ce a făcut? I-a acoperit, le-a acoperit ruşinea goliciunii cu haine mai desăvârşite decât au putut ei să îşi creeze. In aceasta vedeţi iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu. în ceartă fiind, Dumnezeu i-a miluit mai mult decât au putut ei înşişi să se miluiască.

Apăi dacă Dumnezeu este aşa, de ce să nu mergem la Dumnezeu de la început şi să spunem, cum ziceam adineauri că ar fi trebuit să facă Adam:,JDa, Doamne, am păcătuit, dar îţi cer iertare, Doamne, am păcătuit, dar din viaţă nu vreau să cad!" – fiindcă nici Dumnezeu nu vrea să cădem din viaţă.

Frica de Dumnezeu, în sensul prost al cuvântului, este ce a descwărşit păcatul în Adam despărţirea de Dumnezeu Dar nu a desăvârşit-o total, că pocăinţă mai este, dar a pecetluit într-o oarecare măsură starea de păcat.

O, dacă Adam ar fi înţeles "frica de Dumnezeu" ca pe frica lui Dumnezeu cea adevărată. Vedem în cei ce au trăit cu frica lui Dumnezeu, în Sfinţi, în Părinţi, în Psalmii care ne vorbesc: frica lui Dumnezeu este ceva ce apropie pe om de Dumnezeu. Apăi cum mai este frică, dacă te apropie, şi nu te desparte?

Frica lui Dumnezeu este una din trăirile iubirii, când ţi-e frică să pierzi pe Dumnezeu, căci este aşa de preţios, aşa de drag, aşa de iubit, aşa de dulce sufletului. Harul lui Dumnezeu este aşa încât, când îl pierzi, într-adevăr ai înţeles ce înseamnă moarte. Că "moarte" nu înseamnă în primul rând despărţirea sufletului de trup, ci despărţirea duhului omului de către Duhul cel Sfânt, de harul lui Dumnezeu. Asta este moartea, şi de asta suferim noi toţi. Şi atuncea, cunoscând harul, noi avem mai multă experienţă decât Adam, tocmai fiindcă cunoaştem răul. Adam a cunoscut numai binele şi, cum zicem noi, "i s-a urât cu binele", cum ar fi. Nu că i se urase – dar nu l-a preţuit; în sensul acesta "i s-a urât cu binele", că nu a ştiut să-l preţuiască.

Dacă unul dintre noi primim har de la Dumnezeu, apăi harul naşte o oarecare teamă, cu plângere Cum a venit în mine⁹ Cine se sălăşluieşte în mintea mea⁹ Ce este ceea ce mi-a schimbat acum toate gândurile, toate

98

simţirile? Dar, lucru şi mai înfricoşat: cum să-l păstrez⁹ Cum să nu-l pierd? Şi cu cât e mai puternic harul, cu atât este mai puternică frica. Unii vorbesc de "teroare", totuşi nu în sensul urât al cuvântului o "teroare" să nu pierzi aceasta, harul acesta aşa de preţios. Dar, o, cât de uşor se pierde! Un gând, cât de mic, care nu este în armonie cu el, şi s-a dus! Dar nici nu ştii că s-a dus. Te trezeşti dintr-o dată: A, unde este? Unde este ceea ce-mi era atât de scump⁹ Era pentru mine atât de bine. Cum să-l mai aflu⁹

Şi dacă vine harul acesta la începutul vieţii, se pierde – fiindcă omul nu ştie să trăiască fără păcat, şi nu ştie să nu-l piardă. Dar dacă continuă educaţia sfântă a omului, revine harul. Dar totuşi sufletul îl simte de aşa o gingăşie, încât te apucă o groază cum să nu-I pierzi. Şi frica aceea care merge până la groază, aceea este frica lui Dumnezeu. Aceea este, dacă vreţi, frica de Dumnezeu, frica să nu-L pierzi pe Dumnezeu, Cel ce te-a făcut. Este deja "în sămânţă" dragostea lui Dumnezeu, dragostea de Dumnezeu, dragoste care, în nesăvârşirea noastră, în starea noastră de păcat, se manifestă ca o frică, frică de a fi nevrednici de frumuseţea aceasta nespusă.

Şi vă spun şi lucrul acesta, vă rog să nu vă închipuiţi ce poate fi frumuseţea aceasta; ci să cereţi lui Dumnezeu să v-o arate şi să v-o dezvăluie, să o trăiţi în sufletele voastre, în inimile voastre, în oasele voastre, în cărnurile voastre, că este reală, şi dacă nu e reală, nici nu avem nevoie de ea. Vă spun asta ca preot al Bisericii Ortodoxe, ca monah de mai bine de treizeci de ani Dacă tot ce se propovăduieşte în Biserica noastră este numai o filosofie, în lada de gunoi cu ea! Mă iertaţi că vorbesc aşa brutal, dar vreau să ştiţi că este adevăr Dumnezeu este adevăr, şi adevărul se trăieşte, este cu putinţă, literal, să fie trăit până "în oasele tale " Literal în oasele tale? Sfântul de care v-am mai vorbit, şi vă mai vorbesc şi alţii, Sfântul Siluan, spune că harul cel mare pătrunde până în oasele omului, şi de aceea oasele acelui om după moarte devin moaşte. Moaştele nu sunt doar "oseminte", moaştele sunt oseminte sfinţite de sălăşluirea harului Duhului Sfânt până în oase, şi se simte în inimă, în suflet, în minte, în trup, şi până în oase! Şi de aceea vă cer, tot ca monah al Bisericii, nu încercaţi să vă închipuiţi, fiindcă toate închipuirile sunt o caricatură groaznică în comparaţie cu ce este adevărul harului. Ce este? Trăiţi în adevăr, cereţi lui Dumnezeu: "Dacă eşti adevărat, Doamne, trezeşte-mă şi pe mine! Scoate-mă din negura în care sunt. Iar pentru păcatele mele mustră-mă, Părinte, cu blândeţe, că sunt slab, dar dă-mi Tu strigătul celui care se mistuie, şi dă-mi puterea căinţei, dar arată-mi-Te! Fă ca viaţa mea să fie adevărată, dacă eşti Dumnezeul adevărului". Şi spun aceasta fiindcă Dumnezeu, ori este adevăr, ori nu avem nevoie de El Şi aceasta o spun din încredinţarea pe care o am din puţina mea experienţă, dar şi prin adeverirea multor sfinţi, pe care pe unii i-am cunoscut din cărţi, dar şi în viaţă.

Frica lui Dumnezeu atuncea începe să fie "începutul înţelepciunii" – începutul, nu înţelepciunea! Fiindcă sfârşitul înţelepciunii este dragoste, aşa de puternică, încât nu mai rămâne nici urmă de frică, cum ne spune Apostolul Ioan într-una din Epistolele lui. începutul înţelepciunii este frica lui Dumnezeu, şi frica lui Dumnezeu este dulce, deşi poate să meargă până la groază. Şi, să ştiţi, cum o descria Părintele nostru Sofronie, că e datatoare de viaţă; nu este covârşitoare, zdrobitoare, cum este teroarea şi frica. Este dătătoare de viaţă, şi o simţi ca pe un dar preţios, pe care instinctiv nu vrei să-l pierzi Nu instinctiv, intuitiv, dar am întrebuinţat cuvântul acesta care este mai aproape de înţelegerea noastră Precum instinctul

100

ne face, ne împinge, ne călăuzeşte, dacă vreţi, în viaţa materială, trupească, aşa şi intuiţia în viaţa duhovnicească.

Frica lui Dumnezeu atuncea naşte in noi o altă frică de păcat decât cele pe care le-am descris la început, fiindcă, văzând că sunt lucruri care nu sunt în armonie cu frumuseţea aceasta nespusă şi absolut de nedescris, dar reală, şi că frumuseţea aceasta e aşa de gingaşă, că o poţi pierde, de nici nu ştii că s-a dus, dar te trezeşti fără ea, te apucă o teamă de orişice nu este în armonie cu aceasta. Şi "orişice-ul" care nu este în armonie cu aceasta, acela este păcatul.

Şi definiţia păcatului nu este pe linie morală, sau socială, sau etică, sau practică (şi acolo e un adevăr, dar nu-i adevărul ultim). Definiţia păcatului este pentru noi definiţie vitală: este ceea ce nu e în armonie cu mireasma aceea nemaipomenită pe care o numim harul lui Dumnezeu. Acesta este păcatul¹ Şi ne apucă o teamă de păcat. Nu o teamă bolnăvicioasă: Aoleu, să nu fac asta! Aoleu, să nu fac ailaltă! Ştie sufletul că Dumnezeu este mărinimos şi puternic a vindeca de păcate, dar ne apucă un lucru care devine ce numeşte Psalmistul: "Cu ură desăvârşită i-am urât", adică, tot ce nu este de-al harului devine ură acum. Dar iarăşi zic, nu bolnăvicioasă, ci desăvârşită O ură în care, dacă ai iubit lumina aceasta şi viaţa, urăşti toate ale morţii şi ale stricăciunii cu "ură desăvârşită".

101

POSTUL ŞI IERTAREA, DESTIN ŞI VOCAŢIE A OMULUI ÎN ORTODOXIE

f. P.S. Andrei. Iubiţi fraţi şi surori, încheiem şirul serilor duhovniceşti din Postul Mare al anului 2002 cu cuvântul Părintelui Rafail Noica, intitulat "Postul şi iertarea, destin şi vocaţie a omului în Ortodoxie". Noi îi mulţumim din suflet că a răspuns pozitiv invitaţiei noastre şi socotim că acest demers spiritual din Postul Mare se încheie, aşa cum a vrut Dumnezeu, cu încununarea din seara aceasta. Poate că Pronia aşa a rânduit, ca Părintele să nu poată veni săptămâna trecută, ci aceasta, când încheiem şirul întâlnirilor noastre duhovniceşti Bine aţi venit, Părinte Rafail! Vă mulţumim mult! Vă ascultăm cu drag.

Părintele Rafail. Am primit titlul acesta pe care l-a citat înalt Preasfinţitul nostru, dar eu m-am gândit să vorbesc despre aceste patru noţiuni, să dăm mai multe definiţii: Ce e postul, ce e iertarea, ce înseamnă destin şi ce înseamnă vocaţie. Iar pentru ca să vorbesc despre ele m-am gândit că, în primul rând, trebuie să vorbesc despre Ortodoxie. Că zice "destin şi vocaţie a omului în Ortodoxie"

De când omul s-a despărţit de Dumnezeu, în Rai – îmi vine să zic: de când "a divorţat" de Făcătorul lui – omul deci, rămânând fără de Dumnezeu, nu a încetat să îşi caute Dumnezeul pierdut şi să îşi caute adevărata sa fiinţă pe care nu şi-o închegase încă Fiindcă Adam, ca să devină

102

ce trebuia să devină, ar fi trebuit să urmeze o cale pe care Dumnezeu, Făcătorul, avea să i-o dezvăluie

Dumnezeu a început într-un fel paradoxal, cu o poruncă ce părea să fie restrictivă: "…iar din acel pom să nu mănânci, pentru că atunci când vei mânca, vei muri!"¹ Restrictivă nu este, fiindcă a mânca spre a muri nu e o împlinire, dar restrictivă în sensul de a nu mânca; fiindcă zic Părinţii că Adam nu s-ar fi oprit acolo, ci din aproape în aproape s-ar fi dus acolo unde dorea să ajungă, unde era vocaţia lui, destinul lui, adică să i se deschidă ochii şi să devină ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul, şi mult mai multe. Dar iată că şarpele l-a înşelat.

Vin tot felul de evenimente care duc la un prim sfârşit al lumii: Potopul lui Noe. Dar nu s-a sfârşit lumea, fiindcă Dumnezeu a mai găsit în vremea aceea pe cineva cu care putea să aibă un dialog, Noe, şi prin Noe a salvat omenirea şi restul zidirii de la pierzania totală.

După Potop vedeţi în Scripturi cum omul se sălbăticise total de la Dumnezeu. Citiţi în primele Cărţi, şi în Cartea Judecătorilor, în ce hal de sălbăticie ajunsese omul. Dar nu avem nevoie să citim în nici o Carte a Scripturii ca să vedem împrejurul nostru, astăzi, în ce hal de sălbăticie am ajuns. Dar să luăm treaptă cu treaptă, toată secvenţa istorică.

în starea de după despărţirea aceasta din prima perioadă a istoriei pământului – Potopul, încheierea acelei primi lumi – omul a rămas despărţit de Dumnezeu, învitregit de soarta lui şi de destinul lui. Dar omul rămâne ce l-a numit Dumnezeu, chipul lui Dumnezeu şi asemănarea (potenţial asemănare, dar chipul nu s-a distrus în om). Şi-acest chip strigă către ale sale; dacă vreţi, în termeni politici moderni, "îşi caută drepturile". Acest chip al lui Dumnezeu îşi caută originea şi destinul. Şi omul, de-a lungul istoriei, caută pe Dumnezeul lui şi îşi caută fiinţa lui

Rezultatul acestei căutări este puzderia de religii care acoperă întregul pământ, de la cele mai primitive, cele mai vădit drăceşti, până la cele mai subţiri, toate care conţin pe de-o parte un adânc de înţelepciune, care reprezintă pe om ca "chip al lui Dumnezeu" ce-şi caută originea şi destinul, şi pe de alta tot felul de devieri care reprezintă înrâurirea duhurilor necurate, fiecare dintre ele care caută să-şi afirme divinitatea proprie şi caută să subjuge pe om poftelor acelor duhuri.

Amintiţi-vă că unul din Psalmi zice că "Toţi Dumnezeii neamurilor sunt draci",¹ adică duhuri necurate. Şi tot omul caută pe Dumnezeul adevărat, şi tot omul în căutarea lui rătăceşte pe undeva, fiindcă duhurile rele sunt mai puternice, mai viclene, mai înţelepte şi mai capabile decât bietul om, care alaltăieri sau răsalaltăieri s-a trezit din vecinica lui nefiinţă, şi astăzi vieţuieşte pe pământ: de trei ani, de douăzeci de ani, de şaizeci de ani – dar ce sunt şaizeci de ani de cunoaştere a vieţii în faţa a ceea ce este Viaţa, adică Dumnezeul cel Vecinie? Şi aşa, toate religiile reprezintă un adevăr, şi toate sunt o deviere de la acel Adevăr pe care îl caută omul.

In această tânjire şi – hai să zicem – nevoinţă a omului, Dumnezeu îl întâmpină, în măsura în care omul este "accesibil" lui Dumnezeu, dacă găseşte Dumnezeu pe cineva cu care "poate vorbi" Că, în general, Dumnezeu "nu are cu cine vorbi" în lumea noastră. Toţi ne-am depărtat, toţi rătăcim, toţi, zice şi Sfântul Pavel, caută ale sale, şi nu ale lui Dumnezeu ² Ei, Dumnezeu găseşte un

104

Noe, mai târziu găseşte pe Avraam In generaţia aceea găseşte două suflete, pe Melhisedec – enigma aceasta de om, care preînchipuie cinul preoţesc unde avea să vină Hristos, Messia, Mântuitorul – şi pe Avraam. Pe Melhisedec îl lăsăm de-o parte din discuţia noastră; el nu are moştenire în istoria aceasta, el arată altceva, altceva-ul pe care toţi îl căutăm, adică vecinicia.

în Avraam află Dumnezeu un om în care găseşte un ecou şi din care poate să scoată un neam ales, adică un neam unde din când în când Dumnezeu găseşte pe câte unul: îi numim Proroci, adică oameni înduhovniciţi care au putut să prindă ceva din Duhul lui Dumnezeu, fiecare în măsura lui, în măsura experienţei lui, format (sau deformat într-o măsură) şi de cultura duhovnicească în care era el în momentul acela, dar şi de capacitatea lui de a primi însuflare de la Duhul cel adevărat al lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu găseşte oameni apropiaţi Lui, începând cu Avraam şi cei doi fii (adică fiul şi nepotul), după aceea pe Moisi, după patru sute de ani, şi aşa mai departe. Prin toţi aceştia, începând cu Moisi, ne vorbeşte Dumnezeu despre El şi despre noi, despre destinul nostru, şi încearcă să întâmpine această căutare adamică, sau poate avraamică: "Cine este Dumnezeu cel adevărat⁷"

Această cultură, începând cu Avraam, în care Dumnezeu cultivă în om linia profetică, adică linia omului, o cultură în care Dumnezeu poate să-şi formeze oameni cu care poate vorbi mai deplin, această cultură culmina cu un fenomen total de nepriceput omului, care în lucrarea lui Dumnezeu (şi în puterea lui Dumnezeu) reprezintă o unicitate istorică: Maica Domnului. Nu numai că Dumnezeu putea vorbi cu acest suflet, putea odihni deplin în acest suflet ("avea cu cine să vorbească"), dar ea a rămas Fecioară: mai presus de orice consideraţie trupească, feciorelnică în dăruirea ei lui Dumnezeu înţeleg fecioria ei mai ales în sensul acesta, că niciodată în acest suflet nu a fost ceva mai presus de Dumnezeu, înainte de Dumnezeu întâi Dumnezeu, adică prima poruncă a lui Hristos, "Şi să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din tot sufletul tău, din toată inima ta, din toată mintea ta, din toată vârtutea ta".¹ Asta este cu precădere cine este Maica Domnului!

Aş spune aşa – vorbesc acuma omeneşte, după înţelegerea mea – că Dumnezeu, ştiind de acest suflet, l-a pus în trup de femeie, şi femeie fiind, dintru aceasta a putut El însuşi să îşi ia trup, aşa cum ştim, şi venind însuşi Dumnezeu în istoria omului pentru prima oară (dar într-un anume sens şi ultima oară), avem pe însuşi Dumnezeu Care ne vorbeşte De-a lungul istoriei, Dumnezeu ne vorbeşte mai cu osebire prin aleşii Lui. Dar totuşi, ca în Psalmul 118, "Spus-au mie călcătorii de lege cuvinte întunecate, ci nu sunt ca legea Ta, Doamne".² Acuma, nu numai "călcători de lege", dar şi proroci şi sfinţi ai lui Dumnezeu au zis multe şi insuflate, dar alta este totuşi când însuşi Dumnezeu grăieşte despre El însuşi

Mulţi s-au smintit în zilele noastre de diferenţa dintre Vechiul şi Noul Legământ Mulţi zic: Parcă alt Dumnezeu vorbeşte în Vechiul, decât în Noul. Nu, nu este alt Dumnezeu, dar vorbeşte în măsura în care putea să vorbească pe de-o parte, cât a putut "prinde" din Dumnezeu blândul Moisi (blând, dar nu uitaţi totuşi cum era legea lui Moisi!), şi cât a putut vorbi prin ceilalţi Proroci, dar şi încă un lucru, cât a putut omenirea să primească, vreo două mii de ani de la Avraam până la venirea Domnului. Şi Dumnezeu cultivă măcar în poporul ales o cultură în care poate veni El, ca să grăiască lucruri

106

de neincipuit omului De neînchipuit, de exemplu, ce° Că Dumnezeu este Unu/, este efortul întregului Vechi Testament împotriva multiplicităţii de dumnezei ce se prezentau toţi omului Dar, pe de altă parte, acest Dumnezeu întrupat ne zice că este Fiul unui Tată, şi începem să vedem o a doua Persoană. Şi in ultima Lui cuvântare, în foişor, vorbeşte despre trimiterea Duhului Sfânt, "Carele din Tatăl purcede" – a treia Persoană. 0 revelaţie a unui Dumnezeu Unul, dar în trei Persoane: ce om ar putea să-şi închipuie aşa ceva? Până şi astăzi mulţi spun că este o trăsnaie de-a filosofarii elenistice, sau mai ştiu eu ce…

Nu numai asta. Trei veacuri i-au trebuit omului ca să conştientizeze această nouă revelaţie şi să se nască cuvântul acesta, "Treime", adică un Dumnezeu în Trei Persoane. Şi multe lucruri au trebuit conştientizate de-a lungul istoriei, paisprezece veacuri până la Grigorie Palama, pentru ca omul să conştientizeze că în Dumnezeu sunt două aspecte: esenţa lui Dumnezeu, ceea ce este El în El, însuşi, cu care noi nu putem comunica. (Noi nu suntem nezidiţi, noi nu suntem fiinţă din sine precum este Dumnezeu). Şi energia, prin care Dumnezeu Se manifestă şi Se dăruieşte total omului, şi prin aceste energii omul se poate îndumnezei mai mult decât îşi închipuia însuşi Adam care căuta să i se deschidă ochii şi să vadă ce vede Dumnezeu. Că omul poate deveni un Dumnezeu, prin puterea şi lucrarea lui Dumnezeu ca har, până la identitate totală cu Dumnezeu. Totală, dar nu în esenţă. Noi rămânem făpturi, dar viaţa care va fi în om în vecinicie este viaţa a însuşi Dumnezeului celui mai nainte de veci. Viaţa însăşi este dumnezeiască, viaţa însăşi este mai nainte de veci, deci fără de început şi fără de sfârşit, şi de această viaţă se va împărtăşi deplin omul în desăvârşirea Iui, la sfârşitul veacurilor, când Dumnezeu va deveni toate intru toţi.

Şi-acuma am ajuns, cu Hristos şi cu întruparea, în ceea ce numim noi Noul Testament sau Noul Legământ, o nouă epocă a istoriei Şi ce se întâmplă în acest Nou Legământ⁹ Deja Apostolii anunţau că "lupi cumpliţi"¹ vor veni să sfâşie turma lui Hristos. Şi au venit, şi au sfâşiat-o, şi au bântuit. Acuma nu păgânismul, că păgânismul reprezintă omul în necunoştinţa lui, şi oarecum într-o anume nevinovăţie ce îşi caută originea şi Dumnezeul şi soarta; acuma ereziile reprezintă omul, care se arată refractar revelaţiei dumnezeieşti, care acuma cunoaşte şi respinge şi leapădă adevărul. Vedeţi că, în sensul acesta, erezia este mult mai cumplită, mult mai vinovată decât vechile păgânisme. Şi aceste erezii au fost prevăzute şi de Dumnezeu, şi oarecum şi în prorociile din Vechiul Legământ, şi de Apostoli; şi ereziile acestea vor bântui până când răutatea îşi va atinge străfundurile care sunt prorocite în Cărţile Scripturii noastre.

Bineînţeles că tragedie cumplită, dar în care vedem că Dumnezeu este Cel ce ţine hăţurile destinului istoriei, de exemplu când zice Mântuitorul, în prorociile despre sfârşitul lumii: "Iară când această Evanghelie" – adică bunavestire a împărăţiei – "se va propovădui tuturor neamurilor, spre mărturie lor" – adică putere de a se mântui şi ele – "atunci va veni sfârşitul".'

Zice Mântuitorul: "Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie, dar sfârşitul nu va fi încă, că acestea trebuie să vină".³ Deci atunci când Dumnezeu îşi va termina lucrarea de mântuire adamică, atunci, prin Pronia lui Dumnezeu, va

108

fi la fel cum a fost în zilele lui Noe cu Potopul (care Potop este, mai mult decât probabil, lucrarea vrăjilor care se făceau în vremea aceea; dacă vreţi, o amintire a acestui Potop în mitologie este mitul ucenicului vrăjitor care a dezlănţuit apele şi nu a ştiut cum să le stăvilească). Dumnezeu a stăvilit acel Potop până când ultimul, Noe, a intrat în chivot şi a închis chepengul, şi-atunci s-au dezlănţuit răutăţile omului.

Aşa cred că va fi şi sfârşitul. Are aerul că răutatea biruie, că ne năvălesc şi ne înghit toate puterile întunericului, precum a zis Hristos în Ghethsimani: "Ci acesta este ceasul vostru şi stăpânirea întunericului".¹ Dar eu am început să înţeleg: de nu ar fi zis Cuvântul lui Dumnezeu acest cuvânt, că "acesta este ceasul vostru şi stăpânirea întunericului", până astăzi nu ar putea să-l facă nimica. A fost un cuvânt de îngăduinţă, prin care după aceea s-au putut dezlănţui să-L aresteze, să-L judece pe nedrept, să-L osândească morţii pe nedrept, să-L răstignească, să-L batjocorească, şi El – ca un neputincios. De ce? Fiindcă eu sunt neputincios! Ca un vinovat – de ce⁹ Fiindcă eu sunt vinovat! Ca un păcătos – de ce⁹ Fiindcă eu sunt păcătos! A luat asupra Lui toate ale mele. "N-a putut" să Se pogoare de pe Cruce când l-au provocat. De ce⁹ Fiindcă eu n-aş putea să mă pogor de pe cruce, nici cei de la dreapta şi de la stânga Lui; şi Şi-a asumut acest "canon" al pocăinţei, care este al meu, până când prin Cruce – aşa cum zice Liturghia Sfântului Vasilie – S-a "pogorât în iad ca să plinească cu Sine toate". Şi făcând aceasta, "a dezlegat durerile morţii".

Aşadar, cu Hristos avem pe Dumnezeu Care ne grăieşte. Dumnezeu Care ne arată care este sensul zidirii, ce gând a avut Dumnezeu când a zis "Să facem om în chipul nostru şi în a noastră asemănare",¹ care este originea omului şi care este destinul omului. Şi această descoperire dumnezeiască este ceea ce numim – fie snh forma ei apostolică, fie sub forma ei de-acum – Biserica.