Текст книги "Cultura Duhului"

Автор книги: Рафаил Архимандрит (Нойка)

сообщить о нарушении

Текущая страница: 4 (всего у книги 10 страниц)

Ce greutate are Dumnezeu să ierte un păcat? Şi în legătură cu acele trei zile ale Sfântului Sisoe,¹ Părintele Sofronie mai adăuga şi dânsul: „De ce trei zile⁹ Dacă un suflet s-a pocăit desăvârşit şi îl doare pentru ce a făcut, de ce nu poate astăzi⁹“ Şi zice „Fiindcă în pustie vroiau să ţină o viaţă deosebit de riguroasă, şi ca să nu cadă nivelul acelei rigori, a spus Sfântul Sisoe 'în trei zile sunt sigur că Dumnezeu îl poate mântui'“ Acesta e un cuvânt pe care nu l-aş spune cu uşurinţă la tot poporul, dar aş vrea să-l împărtăşesc totuşi cu duhovnicia, cu Părinţii mei întru Domnul şi împreună-slujitori, şi ceilalţi care aud Adică harul să lucreze în inimile noastre, ca fiecare dintre noi să înţelegem cuvântul drept al mântuirii, fiindcă mântuirea până la urmă nu este altceva, nu poate fi altceva decât voinţa mea proprie, o voinţă sfântă Dacă eu nu voiesc să mă mântuiesc, păi nimeni nu poate voi. Şi aici este încă o greutate a duhovnicului, cum poate să fie duhovnic bun? Trebuie ca ucenicul să fie întâi bun Dar nu o îmbunătăţire din aceasta pentru care trebuie şaizeci de ani de rugăciune şi douăzeci de învăţătură, ci o înţelegere, o dibuire, un chiţibuş duhovnicesc, şi pentru duhovnic, şi pentru ucenic. Dar în ucenic trebuie totuşi să se nască o dorinţă de mântuire, aşa încât să poată şi acel ucenic să spună ce am auzit de la Părintele Sofronie. „Ce se îngrijorează cutare, dacă eu sunt aşa sau dacă sunt altfel⁹ Cine poate să se

teamă mai mult pentru mântuirea mea decât eu însumi⁹“ Dar lucrul ăsta nu e adevărat pentru fiecare.

Şi deci, în înţelepciunea noastră omenească, şi în pregătirea noastră omenească, şi în psihologie şi altele, trebuie să încercăm să intrăm în relaţie cu cel în a cărui mântuire intrăm noi ca duhovnici, în aşa fel încât să putem inspira acel suflet ca să dorească, să poftească din toată inima mântuirea. Aşa cum poftim pătimaş cele ale trupului, aşa şi cu mult mai mult să poftim cele ale duhului, pentru ca nimica să nu ne oprească în goana noastră după duh. Să ne fie teamă – frica lui Dumnezeu, frica de a-L pierde pe Dumnezeu; că Dumnezeu cu atâta gingăşie Se retrage de la mine, încât nici nu observ decât la un moment dat că nu mai am rugăciune, că m-am răcit în duh, ca şi Adam şi Eva, că m-am dezbrăcat de harul pe care îl avusesem adineauri sau cândva sau după l liturghie sau după împărtăşanie, şi acuma nu-l mai am. Unde am păcătuit, unde am făcut ceva, de s-a despărţit de mine lumina mea, viaţa mea, Dumnezeul meu⁹

Deci partea duhovnicului este sâ-i pregătească pe ucenici să vină cu rugăciune, şi duhovnicul să-i întâmpine cu rugăciune; ca Dumnezeu să lucreze în acele inimi, şi Dumnezeu să lucreze prin inima mea, în virtutea hirotoniei mele şi hirotesiei, şi în virtutea căutării şi rugăciunii ucenicului Mai important este ucenicul decât duhovnicul Dacă puteţi să dezvăluiţi acest „chiţibuş“ ucenicilor, ucenicii voştri vă vor face proroci şi voi vă veţi uimi de ce va fi ieşit din gurile voastre – şi aici repet ce ne spunea nouă Părintele Sofronie cu mulţi ani înainte.

în al doilea rând – dar nu ştiu care e primul şi care e al doilea – inspiraţia Trebuie însuflare duhovnicească atunci când vedem un suflet nepăsător, un suflet călduţ sau rece, trebuie cuvânt de la Dumnezeu, prin care să putem aduce în viaţă pe acel suflet, suflet rece, din care dintr-o

58

dată să iasă pară de foc, ca îngerii, ca Heruvimii, ca Serafimii lui Dumnezeu. Aicea, iarăşi, nu este lucrare omenească. Duhovnicul are puterea aceasta, limitată totuşi de atitudinea şi persoana – nu personalitatea! – celui ce vine către el

Aş vrea să mai spun un cuvânt despre spovedanie, aicea deja în legătură cu o pregătire omenească. De ce, de multe ori, oamenii nu se spovedesc curat? Din mândrie, ruşine, frică? Mândria, într-un fel, o putem da la o parte, în sensul că mândria a fost primul păcat şi este ultimul păcat de care ne descotorosim, cum ne-au spus cei mai mari sfinţi, că acesta e ultimul păcat cu care încă au de furcă. Deci mândria este întotdeauna şi pretutindeni prezentă. Ca duhovnici, trebuie să dibuim, în Dumnezeu, şi în felurile cum am zis, care efect al mândriei trebuie atacat întâi şi în ce fel.

Dar vorbesc acum de ruşine şi de frică, şi vin la gândul pe care l-am împărtăşit cu Sfinţiile Voastre la început: Cum se face că Dumnezeu îmi îngăduie mie, îmi dă această cinste, sau chiar tolerează ca eu, păcătosul, să intru în lucrarea dumnezeiască mântuitoare a lui Dumnezeu şi să dea pe mâinile mele păcătoase un alt păcătos, pe care trebuie să-l mântuiesc? In primul rând, tocmai fiindcă surit păcătos. Ce ne-a zis Mântuitorul? „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi!“¹ Adică, după cum spun Părinţii, dacă judeci pe cineva sau osândeşti un frate şi nu te pocăieşti, negreşit vei cădea şi tu în acelaşi păcat, mai curând sau mai târziu. Şi de ce⁹ Am înţeles, din amară experienţă, şi totuşi mă bucur şi mulţumesc Domnului că am înţeles atâta măcar: Ca să mă înveţe Dumnezeu pe mine compătimirea Com-pâtimirea, adică împreună-pătimirea. Dacă eu sunt păcătos, oare nu înţeleg ce înseamnă a fi păcătos⁰ Dacă vorbim de ruşine şi de frică, nu ştiu eu ce e ruşinea, nu ştiu eu ce e frica⁹ Deci trebuie să învăţ eu, păcătosul, şi am toate elementele ca să înţeleg aicea, tocmai păcatul. Şi asta-i taina înţelepciunii!

Există ceea ce am putea numi o sfântă „meşteşugire“, nu împletită cu reaua voinţă a vicleniei, ci cu o gingăşie duhovnicească faţă de sufletul păcătos care, ca chip al lui Dumnezeu, îşi caută mântuirea. Este nevoie de o astfel de „meşteşugire“ care să ia păcatul, şi să-l facă pe păcat să se doboare cu păcatul, precum şi Mântuitorul, nu cu viaţa a biruit moartea, ci cu moartea a biruit moartea. Adică păcatul în mine îmi devine un izvor de înţelepciune, un izvor de experienţă cu care pot să mă împărtăşesc cu împreună-păcătos fratele meu, care vine la mine, nicidecum ca să-l judec!

Este însă nevoie de păcat ca să nu-l judec pe frate⁷ Nu-i nevoie, că altfel Maica Domnului ar fi cea mai mică dintre sfinţi şi Dumnezeu ar fi neputincios Nu-i nevoie de păcat ca să mă pot împărtăşi cu fratele meu – nu păcătos să mă împărtăşesc, ci să mă împărtăşesc cu firea fratelui meu şi cu sufletul lui. Nu-i nevoie de păcat ca să am înţelepciunea să ştiu ce e păcatul, dar dacă nu am ştiut pe altă cale, măcar păcatul să-l întrebuinţez spre zidirea aproapelui şi a mea. Uitaţi-vă la cei doi fraţi, fiul risipitor şi fratele lui. La sfârşitul poveştii ştim că fiul risipitor nu numai că e mântuit: cine îl va mai amăgi acum pe fiul risipitor cu bani, cu plăceri sau cu altceva⁹ Nimeni! Dar fratele lui este neîncercat încă; a trăit corect exterior, dar lăuntric se vede că are ceva găunos în sufletul lui, că este prins de zavistie, de pizmă pentru frate,?n loc să fie bucuros şi cu dragoste. Nu ştie să com-pătimească, vede un frate care „a risipit avuţia tatălui meu, şi uite acuma tatăl îi dă mai mult decât mie'“ Şi când tatăl îi spune: „Ce se întâmplă cu tine, fiule⁹“, îi răspunde „Ei cum, fiul tău ăsta vine înapoi, care şi-a risipit viaţa cu desfrânatele⁹“ Şi

60

tatăl îi spune: „Fiule, fratele tău acesta…“ – adică compătimire („împreună-fratele“ tău)

Ce a făcut fratele fiului risipitor⁹ De ce nu s-a dus să întrebe pe tatăl: „Tată, ce înseamnă asta⁹“ Nu avea dragoste pentru tatăl, sau încredere, aşa cum fiul risipitor avusese încredere când căzuse mai jos decât toate: „Mă voi întoarce către tatăl meu. Cum⁹ Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiu, dar o să-i spun: Argat îţi sunt; decât să lucrez ăstuia, ţie îţi voi lucra, şi dă-mi plata mea, şi îţi voi mulţumi din toată inima“. Fratele fiului risipitor se duce la un slujitor şi îl trage de limbă: „Ce s-a întâmplat?“ „A“, zice, „frate-tu a venit înapoi teafăr“. Ce ştie slujitorul despre acela⁹ Tatăl este cel care are gingăşia şi durerea pentru fiul care s-a pierdut; fiul căruia i-a dat liber avuţia, ştiind cine este, şi totuşi l-a lăsat. Acel tată este însuşi Dumnezeu, cu Adam. Şi tatăl, prin gingăşia şi dragostea lui, a putut să nască în acel fiu risipitor încredere la sfârşitul rătăcirii lui, ca să vină către tatăl şi să ceară mântuire. Şi iată ce mântuire i-a dat, că el venea ca argat, şi acum tatăl l-a făcut mai presus decât toţi, că îi dă şi cunună, şi inel, şi aşa mai departe.

Dacă fratele fiului risipitor s-ar fi dus la tatăl, tatăl i-ar fi spus nu că „a venit teafăr şi ne bucurăm“, aşa cum a spus servitorul. Servitorul numai asta vedea, numai asta înţelegea; tatăl i-ar fi spus: „Fiule, in primul rând, n-ai de ce să fii gelos. Tu întotdeauna cu mine eşti, şi nu numai viţelul cel îngrăşat, ci tot ce este al meu, al tău este“. Şi Părintele Sofronie adăuga: „Aici este Dumnezeu care vorbeşte lui Adam: 'Tot ce este al meu este al tău' – nu ca Irod, care a făgăduit până la jumătate din împărăţie. Dumnezeu făgăduieşte toată împărăţia şi pe El însuşi lui Adam“ Şi zice: „Fratele tău nu atâta că a venit teafăr, dar că era pierdut şi s-a găsit, că era mort şi a înviat!“ Vedeţi care este gingăşia dragostei părinteşti! Nu ca a robului.

Şi noi, ca duhovnici, să fim părinţi, şi nu robi. Să fim păstori buni, şi nu „năimiţi“, în lucrarea cea dumnezeiască şi înfricoşată încredinţată în mâinile noastre.

Şi deci, cunoscând din păcatele noastre, haideţi prin „sfânta meşteşugire“ să punem întru zidire experienţa noastră nefericită, întru zidirea noastră şi a aproapelui Nu ştim noi ce este ruşinea⁹ Nu ştim noi ce este frica? Şi când vine un sufleţel la noi, orişicine ar fi, cât de păcătos să fie, nouă să ne fie frică pentru el, noi să ne biruim ruşinea pentru el, îngăduind acestui suflet să se dezbrace ca Adam, care era gol înaintea lui Dumnezeu, şi ca sufletului acestuia gol înaintea noastră să nu-i fie ruşine, fiindcă noi avem destulă dragoste să-l îmbrăţişăm urâţit, gol, ruşinat.

Şi în gingăşia acestei dragoste, sufletul care vine la noi poate să se dezvăluie fără frică, fără pericol Şi când se dezbracă sufletul înaintea noastră, orişicine ar fi, să îngheţăm de frică înaintea lui Dumnezeu, că acum avem lucruri foarte gingaşe în mâinile noastre, acum fiecare mişcare poate să însemne viaţă sau moarte pentru acest chip al lui Dumnezeu, pentru un dumnezeu care, în felul acesta, este în mâinile noastre – un dumnezeu în facere este in mâinile noastre.

Ce vom răspunde dacă pe acest dumnezeu îl vom preface în drac prin brutalitatea noastră, prin nechibzuinta noastră? Şi asta mă duce la încă o temă, cu care mă apropii de concluzie, un cuvânt pe care I-am auzit în rugăciunea de la Maslu, cuvânt luat de la loil 2, 13. în Molitfelnicele româneşti se zice: „Dumnezeu căruia îţi pare rău de păcatele noastre“. Şi-mi vine să pronunţ „anatema“ acestei traduceri! în Biblia greacă şi în Biblia slavonă, în toate Molitfelnicele greceşti şi slavone zice, pe greceşte: o ubtocvooov, „Cela ce te pocăieşti pentru păcatele noastre“ Tu eşti Dumnezeu Carele Ie pocăieşti pentru păcatele noastre. Şi pe slavonă la fel: kăiaisia De ce zic un cuvânt aşa de îndrăzneţ şi urâcios ca „anatema“⁹ O întreagă lucrare se sminteşte printr-un singur cuvânt.

62

Ce este pocăinţa⁹ Un act moral⁹ Şi cum, printr-un act moral, primim Duh vecinie.' Pocăinţa este un act fiinţial, adică al firii – o fire care se preface din firea animalică în cea dumnezeiască. Pocăinţa omului – şi v-aş putea aduce mii de citate din Biblie – este Dumnezeu Care Se pocăieşte în mine, Care, nepâcătos fiind şi desăvârşit, com-pătimeşte pentru mine, pentru moartea mea, pentru pierzania mea Şi noi, când ne pocăim, intrăm în pocăinţa lui Dumnezeu. Şi noi, duhovnicii, dacă nu înţelegem această taină, vom călca cu bocanci cu cuie peste lucrul cel mai gingaş, cel mai delicat. Că Dumnezeul nostru este un Dumnezeu smerit şi ne povăţuieşte către smerenie, nu fiindcă suntem robi, ci ne povăţuieşte spre smerenie numai ca să devenim ca Dumnezeu, ca să devenim dumnezei Dacă nu înţelegem lucrul acesta, într-adevăr degeaba facem duhovnicie. Va deveni numai lucrare omenească, vom încerca să facem un om mai bun, o societate mai dreaptă, să îndreptăm istoria puţin, şi vom da faliment. Dacă vom înţelege lucrul acesta şi în acest duh, vom merge înainte în duhovnicia noastră, vom face lucrare dumnezeiască şi ne vom putea permite să uităm cele ale pământului, şi istoria, şi etnia, şi morala, şi „îmbunătăţirea,' căci toate se vor săvârşi izvorând din duh. Şi deşi sunt zeci de gânduri ce îmi vin încă în inimă, poate cu asta închei.

Dumnezeu să ne miluiască!

Mă iertaţi, Sfinţiţi Părinţi şi Preasfinţite, poate de prea multă îndrăznire! Nu pretind că ştiu mai mult decât Sfinţiile Voastre, dar iarăşi zic că am împărtăşit ce am avut eu mai preţios, cu gândul că, aşa cum am văzut prin mai toată lumea, multe din cele ce am primit noi de la Sfântul Siluan, prin Părintele Sofronie, sunt puţin cunoscute în lume. Să mă ierte cei pentru care a fost de prisosinţă, şi să mă ierte şi ceilalţi pentru îndrăznire. Şi rugaţi-vă şi pentru mine, ca să nu fie numai cuvinte în vânt, dar trăiesc şi eu după cuvântul pe care l-am spus şi în care cred.

63

DESPRE POCĂINŢĂ

Am ales ca temă pentru seara aceasta pocăinţa, un cuvânt devenit «cenuşăreasă» în mai toate limbile, fiindcă omul, de când cu căderea lui Adam de la lumina lui Dumnezeu, continuă neîntrerupt să cadă. Sunt două linii în istorie: una care a urcat până la Hristos, şi alta de cădere de la Dumnezeu, îndepărtare de la Dumnezeu, până la căderea cea mare, apostazia de care vorbeşte Sfântul Pavel; când va veni, va trebui ca Dumnezeu să scurteze acele zile, fiindcă nici un trup nu se va mai mântui.¹ Am putea numi aceasta dinamica căderii, care se prelungeşte până la punctul acela cel mai de pe urmă.

Astăzi suntem mai îndepărtaţi de Dumnezeu şi ca oameni, şi ca omenire. Trăim într-un context înstrăinat de har – limbajul modern îl numeşte «secularizat», de la secol, veac, ca un cuvânt opus noţiunii de vecinicie. Dumnezeu cheamă pe om la vecinicie. Omul, în neştiinţa lui, se înţeleneşte din ce în ce mai mult în veac, adică în veacul acesta trecător, în pământul acesta de care Hristos Dumnezeu zice că «Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece». Noţiunea de pocăinţă, cuvântul «pocăinţă» a devenit «cenuşăreasa» limbii, fiindcă oamenii – observ cu amărăciune, din toată viaţa mea şi din ce m-a înconjurat – nu mai ştiu ce este. Şi nu mai ştim să trăim pocăinţa, şi de aceea am pierdut şi noţiunea ei. Am redus pocăinţa la nişte manierisme etico-morale sau, în cel

64

mai bun caz, la o atitudine morală Dar vreau să zic că, dacă ne reducem numai la moralitate, nici nu a început încă acea călătorie către veci nit ia lui Dumnezeu, care în limbajul Bisericii şi în înţelesul adânc al cuvântului, aşa cum l-au înţeles Părinţii Bisericii, se numeşte pocăinţă.

Poate că voi începe de la un cuvânt al lui Dumnezeu dat unui Proroc, pe care îl reia un Tropar din Joia Mare, din slujba pe care o cunoaştem ca Slujba celor Douăsprezece Evanghelii: «Două şi viclene a săvârşit împrotiva mea fiul meu Israil: Pre Mine, Izvorul apelor, M-a lepădat, şi a săpat luişi fântâni sparte»¹ Aicea este Dumnezeu Care plânge. Pe Sine Se plânge Dumnezeu? Că Adam, că eu L-am lepădat? Are Dumnezeu Cel Atotputernic, Atotştiutor, nevoie de ceva sau de cineva ca să Se împlinească? îi este lui Dumnezeu urât dacă e singur⁹ Ca creştin nu am nevoie să mai vorbesc despre asta. Vă daţi seama că întrebarea este numai retorică. Ar fi un nonsens. Dumnezeu plânge pe fiul său, pe Adam. Dumnezeu plânge tot sufletul care se cunoaşte pe sine ca eu. Pe mine mă plânge Dumnezeu. A lepădat Adam Izvorul apelor şi a făcut luişi fântână, fântână spartă, care nu poate să ţină apele Până când, Adame⁹ Până atunci când vei muri de sete, nădăjduind în deznădejde, în loc să nădăjduieşti în Cel ce te-a făcut, Care plânge, în cuvintele lui Hristos către poporul Israelit din vremea aceea, către Ierusalim: «Ierusalime, Ierusalime, care omori prorocii, cum aş fi voit să adun pre fiii tăi precum şi găina îşi adună puii subt aripi! Dar nu ai voit».² Şi Dumnezeu plânge. Plânge pe Adam.

Dumnezeu, dacă nu pe El Se plânge, ci plânge încăpăţânarea, îndărătnicia omului, apăi putem înţelege că Dumnezeii Se căieşte pentru răutăţile omului. Şi cuvântul acesta îl iau din Scriptură Nu-mi amintesc în care dintre Scripturi este sens că Dumnezeu Se căieşte de răutăţile noastre, şi acesta este un cuvânt care ar trebui păstrat, fiindcă pocăinţa adevărată este intrarea omului îri căinţa lui Dumnezeu; Dumnezeu Care vrea să sălăşluiască în om; Dumnezeu despre Care este spus că odihneşte întru sfinţi, şi sfinţi ne-a gândit pe toţi; Dumnezeu Care vede că omul nu se dă Lui, acelaşi Dumnezeu plânge pentru îndărătnicia mortală a omului Până unde⁹ Plânge până căinţa lui Dumnezeu ajunge la pogorârea Lui în neamul nostru

Praznicul pe care îl aşteptăm, Crăciunul, este întruparea Celui mai înainte de veci, ca să fie om, ca să poată vorbi omului faţă către faţă fără să-l sperie, ca Blând Păstor, ca să-l aducă pe om înapoi la înţelegerea chipului celui dintâi în care Dumnezeu a făcut pe om, chip care este însuşi chipul lui Dumnezeu Ca şi noi, însufleţiţi de frumuseţea acelui prim chip, să începem cu dumnezeiască însuflare acea călătorie către asemănarea cu Dumnezeu Chipul îl avem în noi, dar asemănarea cu Dumnezeu unde este? Această călătorie, această lucrare a omului în care se înfăptuieşte asemănarea cu Dumnezeu, care prin lucrarea harului poate duce până la totala identitate a omului cu Dumnezeu, se numeşte pocăinţă.

Vechiul Legământ a cunoscut ceva din pocăinţă Nu există om pe pământ care să nu aibă măcar un fir de intuiţie unde este viaţa lui. Legea pe care Dumnezeu a dat-o lui Moisi, cele Zece Porunci, şi cum ştim toţi din învăţăturile morale pe care le primim – este, mai mult decât altceva, o serie de interziceri. Mai mult zice Legea să nu faci şi să nu faci, decât să îţi arate ce să faci Dar chiar când Legea Vechiului Legământ arăta ceva, omul nu a putut s-o cuprindă pe deplin

66

A fost nevoie ca Dumnezeu, Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, Cel care a vorbit Însuşi cu Moisi, Cel care a scris cu degetul Lui Legea în lespezi de piatră, să vină însuşi ca om, însuşi să trăiască acea Lege şi însuşi s-o dezvăluie în învăţătura Lui Şi mă refer la cuvintele Mântuitorului din Propovăduirea de pe Munte,¹ cuvintele acelea: «Dar Eu zic vouă», reiau Legea Vechiului Legământ: «Scris este să nu faci asta şi asta»… «Dar Eu zic vouă că: Dacă în inimi/e voastre…»

Ce înseamnă? Care-i diferenţa între «Să nu faceţi» şi «Dacă în inimile voastre»⁹ «Să nu facem» este starea morală a omului. Este scris să nu omori, să nu ucizi. Legea asta protejează pe aproapele meu de mâinile mele ucigaşe. Dar când Mântuitorul zice: «Dar Eu zic vouă că: Dacă în inima ta ai urât pe fratele tău, în inima ta l-ai ucis», ce face această «Lege» a Noului Legământ, pe care Hristos avea să-l pecetluiască nu cu sânge de dobitoace, cum erau jertfele sângeroase ale Vechiului Testament, ci Legământul cel Nou avea să fie pecetluit cu însuşi Sângele Lui cel Dumnezeiesc, Sânge pe care împreună cu Trupul Lui ni l-a dat nouă spre împărtăşire, în Trup şi Sânge, aşa cum suntem şi noi trup şi sânge? (Ne-a dat hrană duhovnicească, hrană dumnezeiască, maniiă şi putere pentru acel drum spre vecinicie.) Legiuitorul cel nou, legea cea nouă – dacă o mai putem numi o lege – ce ne învaţă? Dacă în inima ta, de exemplu, ai urât pe fratele tău, în inima ta l-ai şi ucis. Pentru Moisi şi pentru Legea şi conştiinţa omului era – şi, din nefericire, rămâne – destul ca omul să nu facă prostii prea mari. E destul ca un om să nu pună mâna pe cuţit şi să junghie pe aproapele, ca noi să zicem: Omul acesta este un om moral, n-a omorât pe nimeni.

Matei. cap. 5

Pentru Hristos insă nu este destul Fiindcă Hristos când se uită la tine nu se gândeşte la aproapele tău. Fiindcă numele de listis, pe care şi l-a luat, înseamnă «Dumnezeu Mântuitorul» – Evanghelia Sfântului Matei descoperă, atunci când îngerul îi spune lui Iosif: «Să-i dai numele de lisus, fiindcă acela, Pruncul care se va naşte din Sfânta Fecioară, va mântui poporul Său»¹ – de la cine? De la păcatele sale proprii. Când Hristos se uită la tine, la tine se gândeşte, nu la aproapele. Pentru aceea, când Hristos se uită la tine, nu-i este destul să vadă că nu ai omorât pe aproapele tău, că poate strângând din pumni şi scrâşnind din dinţi ai reţinut – din cauza legii morale sau din vreo frică socială sau altele – ai reţinut mâini ucigaşe de la o ucidere de frate. Pentru Hristos, Cel Care ne-a făcut în chipul Său şi în asemănarea Sa, nu e destul. El se uită la tine şi vede oglindindu-se, dar întunecat, chipul dumnezeiesc.

Dumnezeu nu scrâşneşte din dinţi ca să nu omoare, Dumnezeu se îndulceşte în a fi bun, nu în a omorî Hristos, cum zic unele din rugăciunile noastre, «cu uşurinţă» a purtat pe Cruce păcatele noastre. «Fără de mâhnire», zice altă rugăciune, a purtat păcatele noastre, ale noastre, în suferinţele trupului Lui pe Cruce. Iadul nostru l-a cunoscut, că pentru El iad nu era. Dovadă e că iadul nici o clipă nu a rezistat la străfulgerarea Dumnezeirii Lui. Şi înviind a treia zi din groapa în care îl închisesem noi, a făcut cale de scăpare prin moarte, prin iad, – pentru toţi cei care vor să creadă în El – inclusiv cei ce au bătut piroanele, sau care strigau: «Răstigneşte-1, răstigneşte-1!»² – dacă în ei se află duh de pocăinţă, adică de întoarcere, duh care de la răutate şi vrajbă se întoarce la credinţă, aşa cum sutaşul a

68

spus la Cruce «Cu adevărat acesta Fiul lui Dumnezeu era „' Dacă omul ajunge la credinţa aceasta şi trece peste starea lui de „tărie de cerbice“, de îndărătnicie, dacă nesfârşita bunătate a lui Dumnezeu îi t(>i>este cât de cât inima, atunci şi acel om aude ce-a auzit tâlharul pe cruce, tâlharul cel înţelept.

De ce-l numim înţelept, că tâlhar a fost până la moarte⁹ Şi în ultima clipă pe cruce, văzând în faţa lui un nevinovat răstignit împreună cu el, se pocăieşte; ceva în străfundurile cugetului lui îi zice ce avea el să răspundă „colegului“ lui din tâlhărie care a spus „Dacă erai Fiul lui Dumnezeu, puteai să te mântuieşti pe tine şi pe noi“. Adică cum înţelege omul „Puteai să te dai jos de pe Cruce şi să ne scoţi şi pe noi“, ceea ce ziceau, bârfind, şi Fariseii, şi cărturarii, şi toţi cei care îl puseseră pe Cruce. Şi s-a răzvrătit, cu sfânt răzvrăt, în străfundurile celui de-al doilea tâlhar cuvântul de pocăinţă, care se zămislise în el, şi s-a născut un cuvânt de mărturisire „Cum nu ţi-e ruşine, frate, să spui acestea⁹ Că noi, dacă suntem răstigniţi, primim dreaptă răsplată pentru faptele noastre. Adică toată viaţa am ucis, toată viaţa am răpit de la oameni; nu este drept oare ca acuma oamenii, societatea asta pe care am stricat-o, să se răzbune pe noi şi să ne răpească viaţa noastră, precum am răpit şi noi multe altele⁹ Dar omul acesta nu a făcut nimica rău“.²

Mi-a venit mai de mult timp gândul: Ştia tâlharul cine era Iisus? Atunci, dacă ştia, de ce nu s-a oprit din tâlhărie până la cruce⁹ Cine ştie! Nu zic că gândul meu este absolut Dar mi-a venit şi gândul că poate nu ştia. Poate ştia că-i un om bun, un om care face lucruri bune, dar poate încă nu-l impresionase bunătatea Lui, aşa cum şi noi vedem oameni buni, şi-i lăsăm să trăiască, şi noi continuăm cu rele. Dar când a văzut pe acel om bun pus pe nedrept pe cruce, când L-a văzut bârfit de „colegul“ lui cu minciună aşa de urâcioasă, mă gândesc că acest „răzvrăt“ pe care l-am numit sfânt, care s-a zămislit în el, i-a născut un cuvânt de spovedanie (că noi cu adevărat primim lucrul de care suntem vrednici), poate că s-a întâmplat şi în el ceea ce se întâmplă în orice act de spovedanie sinceră şi din străfundul fiinţei, că s-a umplut de Duh Sfânt, de har S-a umplut de înţelegere şi a înţeles că nu era numai un om drept, şi a putut să dea drumul la un alt strigăt, ce s-a născut, fără să se zămislească în el, decât atuncea când a spus cuvântul de pocăinţă, că „Acesta este om drept“ Poate de-abia atuncea a înţeles că era Fiul lui Dumnezeu, poate de-abia atuncea şi-a amintit că auzise cuvântul acesta, şi şi-a dat seama ce înseamnă, în puterea Lui, //// al lui Dumnezeu Adică acesta, smeritul om pe care-l văd, este Dumnezeu. Şi a strigat „Pomeneşte-mă, Doamne, şi pe mine când vei veni intru împărăţia Ta“.¹

Ce ştia el, în zilele acelea, când şi cum va veni Acela, Care era să moară în câteva ceasuri, „întru împărăţia Lui“⁹ Nici Ucenicii nu ştiau asta. Cu câteva zile înainte vorbise Mântuitorul de Patimi şi de înviere, şi Ucenicii, care cunoşteau Scripturile, şi-L cunoşteau pe Dascălul lor de trei ani şi mai bine, nu ştiau ce înseamnă învierea şi nu îndrăzneau să-L întrebe, cum spune una din Evanghelii. Ce putea să ştie tâlharul, când va veni întru împărăţia Lui? Doar că, „atuncea când vei veni întru împărăţia Ta, pomeneşte-mă. Doamne, şi pe mine“ strigăt, sau mai bine zis şoaptă de pocăinţă. Unul din Troparele din Joia Mare spune: „Un mic cuvânt a spus

70

tâlharul pe cruce, dar mare credinţă a aflat“ lată, o şoaptă l-a mântuit Şoapta aceasta era strigăt de pocăinţă.

Răspunsul lui Hristos Dumnezeu⁹ „Cu adevărat astăzi vei fi cu Mine în Rai“.¹ Astăzi. Omul se pocăieşte când se pocăieşte sincer, nu se gândeşte că aşa de repede, dar e gata să rabde, cum spune unul din Psalmi. „Răbdând am răbdat pre Domnul, şi au venit la mine“ Şi când Dumnezeu răspunde omului, întotdeauna omului i se pare că este repede, şi este repede, mai repede decât credem, chiar dacă – cum spune Mântuitorul prin altă cuvântare – „îndelung îngăduie“, sau „îndelung rabdă“ pe acel om.

Viaţa pocăinţei noastre nu este o „îmbunătăţire“, nu este vorba de societate, de vreo consideraţie omenească, istorică, seculară de orice chip Astăzi aş vrea să trezesc în inimile şi în sufletele fraţilor mei creştini şi surorilor adevărata dimensiune a pocăinţei începem cu moralitate – dar ceea ce căutăm noi şi ceea ce trebuie să căutăm este ceea ce strigă inimile noastre dintru începutul zămislirii noastre în lumea asta Viaţă! Pocăinţa este întoarcere de la moarte la viaţă. Pocăinţa începe numai în măsura în care avem harul Duhului Sfânt, fiindcă omul, fiind în întuneric şi necunoscând lumină, nu ştie ce este lumina, dar nici întunericul Numai în măsura în care lumina harului deschide înţelegerea inimii omului, prin viziunea asta, fie ea viziune în sensul deplin al cuvântului, fie ea o înţelegere mai tăinuită, dar totuşi un fel de „viziune“, numai în măsura acestei viziuni omul este în stare să vadă întâi întunericul, întunericul în care zace. Numai văzând diferenţa între lumina adevărată şi întuneric putem să vedem cât zăcem în întuneric.

De aceea în pocăinţă, când ne facem pocăinţa, toate trebuiesc îndreptate şi centrale in rugăciune Dacă vedem că ne este greu să trăim o viaţă morală, ştim, dibuim că nu suntem la nivelul dumnezeiesc la care Dumnezeu ne aşteaptă. Când încercăm să facem schimbarea asta în viaţa noastră, nu pe ea să ne centrăm, ci să cerem lui Dumnezeu, aşa cum găsim şi-n Psalmi şi-n Rugăciuni. „Arată-mi calea în carea voi merge“,¹ „Lege pune în calea mea“,² legea fiind prima călăuză care mă trece prin jungla patimilor şi a tuturor acestor elemente sau mădulare ale iadului care trăiesc în mine. Dar şi legea, chiar şi Legea lui Moisi, şi aş îndrăzni să zic, chiar legile Noului Legământ, noii Biserici, adică Canoanele noastre, nu sunt decât o primă călăuză, pe care trebuie s-o depăşim ca să aflăm viaţa.

Liturghia ortodoxă începe la Proscomidie cu cuvintele Troparului din Sfânta Joi „Răscumpăratu-ne-ai din blestemul legii cu scump Sângele Tău“. Aceste cuvinte nu sunt o blasfemie; este un paradox de nespus, pe care îl expune Sfântul Pavel în mai multe din Epistolele lui, că Legea, care era sfântă, fiindcă era dată de Dumnezeu ca o călăuză, la un moment dat devine un blestem, fiindcă ţinând preceptele Legii poţi să devii mai bun, dar viaţă nu găseşti: viaţă vecinică nu se găseşte nicăieri, în nici o lege Până când, ajungând în prima parte a pocăinţei noastre măcar să păstrăm o lege, măcar să nu răsplătesc omorând un om pentru un ochi, cum spune vechea lege: „Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte;""* măcar atâta dreptate. Iar după aceea, înţelegând că "Ce câştig eu dacă el mi-a scos un ochi şi dacă eu îi scot ochiul lui, ce câştig

72

din suferinţa lui'.-'" Şi poate aflu o stare morală mai înaltă şi mă apropiu de Hristos zicând: "Lasă, Domnul să-l ierte, măcar lui să-i fie bine " Şi opresc răul la mine şi nu-l întorc înapoi asupra fratelui care poate se mâhneşte şi-mi întoarce iarăşi înapoi Este cunoscut că, de exemplu, în anumite regiuni ale Italiei cuvântul venJetta, "răzbunare", trece din generaţie în generaţie şi nu se mai sfârşeşte. Până când⁹ Până când va veni cineva care va spune: "Stop, destul, la mine! Destul au suferit toţi, şi eu. Ce să dau înapoi suferinţă pentru suferinţă¹⁷"

Şi încă nu este destul, dar este un început Un început poate ca începutul tâlharului pe cruce, care un adevăr putea să cunoască: că el era păcătos şi vrednic de pedeapsa morţii, dar Cel din stânga lui, adică Hristos, era nevinovat. A mărturisit această nevinovăţie, a săvârşit acest act de dreptate, şi Dumnezeu Care împlineşte neputinţa omului i-a dăruit mai departe să cunoască treapta următoare, harul prin care să strige – sau să şoptească – un cuvânt de mare credinţă: "Pomeneşte-mâ, Doamne, întru împărăţia Ta".¹ De unde avea el să ştie că "ăsta care avea să moară" are o împărăţie, dacă nu i-a dezvăluit – cum i-a spus Mântuitorul lui Petru când Petru a mărturisit: "Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui Viu;" iar Mântuitorul i-a răspuns "Fericit eşti, Simone, fiul lui Iona, că nu trupul şi sângele a putut să dezvăluie ţie această taină, ci Tatăl Meu Care este în ceruri",² – adică harul dumnezeiesc Aşa gândesc, că tot harul dumnezeiesc, pentru puţină dreptate, aş zice morală, a tâlharului pe cruce, a dezvăluit tâlharului cu mai multă desluşire şi mai multă întregime cine era Cel care se afla lângă el pe Cruce, şi a putut să-şi rostească cuvântul de credinţă

Vă amintiţi că Sfântul Pavel zice: "Prin credinţă suntem îndreptăţiţi, şi nu prin faptele Legii".' Dar faptele Legii, când trecem prin stadiul acesta etic, moral, sunt o primă treaptă, în care ne asemănăm cât de cât cu Dumnezeu, Care nu este ucigaş, Care nu este nedrept, Care nu pofteşte bunul altuia, ci El Însuşi dă Dar iarăşi zic. Este nevoie să ştim ce facem, şi zic, este nevoie urgentă astăzi întotdeauna a fost urgentă nu ştim când se va tăia firul vieţii noastre şi în ce fel Întotdeauna trebuie să fim treji, în toată vremea. Acestea sunt cuvinte pe care le găsiţi în toate Evangheliile şi în toate spusele Sfinţilor Părinţi. Dar astăzi suntem bătuţi şi bântuiţi de multe urâciuni, la care nu vom putea face faţă cu nimic, decât cu Harul