Текст книги "Poezii"

Автор книги: Mihai Eminescu

сообщить о нарушении

Текущая страница: 4 (всего у книги 9 страниц) [доступный отрывок для чтения: 4 страниц]

Iubind în taină...

Iubind în taină am păstrat tăcere,

Gândind că astfel o să-ţi placă ţie,

Căci în priviri citeam o vecinicie

De-ucigătoare visuri de plăcere.

Dar nu mai pot. A dorului tărie

Cuvinte dă duioaselor mistere;

Vreau să mă-nec de dulcea-nvăpăiere

A celui suflet ce pe al meu ştie.

Nu vezi că gura-mi arsă e de sete

Şi-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi.

Copila mea cu lungi şi blonde plete?

Cu o suflare răcoreşti suspinu-mi,

C-un zâmbet faci gândirea-mi să se-mbete.

Fă un sfârşit durerii... vin' la sânu-mi.

Împărat şi proletar

Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă,

Unde pătrunde ziua printre fereşti murdare,

Pe lângă mese lunge, stătea posomorâtă,

Cu feţe-ntunecoase, o ceată pribegită,

Copii săraci şi sceptici ai plebei proletare.

Ah! – zise unul – spuneţi că-i omul o lumină

Pe lumea asta plină de-amaruri şi de chin?

Nici o scânteie-ntr-însul nu-i candidă şi plină,

Murdară este raza-i ca globul cel de tină,

Asupra cărui dânsul domneşte pe deplin.

Spuneţi-mi ce-i dreptatea? – Cei tari se îngrădiră

Cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi;

Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră

Contra celor ce dânşii la lucru-i osândiră

Şi le subjugă munca vieţii lor întregi.

Unii plini de plăcere petrec a lor viaţă,

Trec zilele voioase şi orele surâd.

În cupe vin de ambră – iarna grădini, verdeaţă,

Vara petreceri, Alpii cu frunţile de gheaţă -

Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid.

Virtutea pentru dânşii ea nu există. Însă

V-o predică, căci trebui să fie braţe tari,

A statelor greoaie care trebuie-mpinse

Şi trebuiesc luptate războaiele aprinse,

Căci voi murind în sânge, ei pot să fie mari.

Şi flotele puternice ş-armatele făloase,

Coroanele ce regii le pun pe fruntea lor,

Ş-acele milioane, ce în grămezi luxoase

Sunt strânse la bogatul, pe cel sărac apasă,

Şi-s supte din sudoarea prostitului popor.

Religia – o frază de dânşii inventată

Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug,

Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată,

După ce-amar muncirăţi mizeri viaţa toată,

Aţi mai purta osânda ca vita de la plug?

Cu umbre, care nu sunt, v-a-ntunecat vederea

Şi v-a făcut să credeţi că veţi fi răsplătiţi...

Nu! moartea cu viaţa a stins toată plăcerea -

Cel ce în astă lume a dus numai durerea

Nimic n-are dincolo, căci morţi sunt cei muriţi.

Minciuni şi fraze-i totul ce statele susţine,

Nu-i ordinea firească ce ei a fi susţin;

Averea să le aperi, mărirea ş-a lor bine,

Ei braţul tău înarmă ca să loveşti în tine,

Şi pe voi contra voastră la luptă ei vă mân'.

De ce să fiţi voi sclavii milioanelor nefaste,

Voi, ce din munca voastră abia puteţi trăi?

De ce boala şi moartea să fie partea voastră,

Când ei în bogăţia cea splendidă şi vastă

Petrec ca şi în ceruri, n-au timp nici de-a muri?

De ce uitaţi că-n voi e şi număr şi putere?

Când vreţi, puteţi prea lesne pământul să-mpărţiţi.

Nu le mai faceţi ziduri unde să-nchid-avere,

Pe voi unde să-nchidă, când împinşi de durere

Veţi crede c-aveţi dreptul şi voi ca să trăiţi.

Ei îngrădiţi de lege, plăcerilor se lasă,

Şi sucul cel mai dulce pământului i-l sug;

Ei cheamă-n voluptatea orgiei zgomotoase

De instrumente oarbe a voastre fiici frumoase:

Frumseţile-ne tineri bătrânii lor distrug.

Şi de-ntrebaţi atuncea, vouă ce vă rămâne?

Munca, din care dânşii se-mbată în plăceri,

Robia viaţa toată, lacrimi pe-o neagră pâine,

Copilelor pătate mizeria-n ruşine...

Ei tot şi voi nimica; ei cerul, voi dureri!

De lege n-au nevoie – virtutea e uşoară

Când ai ce-ţi trebuieşte... Iar legi sunt pentru voi,

Vouă vă pune lege, pedepse vă măsoară

Când mâna v-o întindeţi la bunuri zâmbitoare,

Căci nu-i iertat nici braţul teribilei nevoi.

Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă,

Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi!

Atunci când după moarte răsplată nu v-aşteaptă,

Faceţi ca-n astă lume să aibă parte dreaptă,

Egală fiecare, şi să trăim ca fraţi!

Sfărmaţi statuia goală a Venerei antice,

Ardeţi acele pânze cu corpuri de ninsori;

Ele stârnesc în suflet ideea neferice

A perfecţiei umane şi ele fac să pice

În ghearele uzurei copile din popor!

Sfărmaţi tot ce aţâţă inima lor bolnavă,

Sfărmaţi palate, temple, ce crimele ascund,

Zvârliţi statui de tirani în foc, să curgă lavă,

Să spele de pe pietre până şi urma sclavă

Celor ce le urmează pân' la al lumii fund!

Sfărmaţi tot ce arată mândrie şi avere,

O! dezbrăcaţi viaţa de haina-i de granit,

De purpură, de aur, de lacrimi, de urât -

Să fie un vis numai, să fie o părere,

Ce făr' de patimi trece în timpul nesfârşit.

Zidiţi din dărmăture gigantici piramide

Ca un memento mori pe al istoriei plan;

Aceasta este arta ce sufletu-ţi deschide

Naintea veciniciei, nu corpul gol ce râde

Cu mutra de vândută, cu ochi vil şi viclean.

O! aduceţi potopul, destul voi aşteptarăţi

Ca să vedeţi ce bine prin bine o să ias';

Nimic... Locul hienei îl luă cel vorbareţ,

Locul cruzimii vechie, cel lins şi pizmătareţ,

Formele se schimbară, dar răul a rămas.

Atunci vă veţi întoarce la vremile-aurite,

Ce mitele albastre ni le şoptesc ades,

Plăcerile egale egal vor fi-mpărţite,

Chiar moartea când va stinge lampa vieţii finite

Vi s-a părea un înger cu părul blond şi des.

Atunci veţi muri lesne fără de-amar şi grijă,

Feciorii-or trăi-n lume cum voi aţi vieţuit,

Chiar clopotul n-a plânge cu limba lui de spijă

Pentru acel de care norocul avu grijă;

Nimeni de-a plânge n-are, el traiul şi-a trăit.

Şi boale ce mizeria ş-averea nefirească

Le nasc în oameni, toate cu-ncetul s-or topi;

Va creşte tot ce-n lume este menit să crească,

Va bea pân-în fund cupa, pân' va vrea s-o zdrobească,

Căci va muri când nu va avea la ce trăi.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Pe malurile Senei, în faeton de gală,

Cezarul trece palid, în gânduri adâncit;

Al undelor greu vuiet, vuirea în granit

A sute d-echipajuri, gândirea-i n-o înşală;

Poporul loc îi face tăcut şi umilit.

Zâmbirea lui deşteaptă, adâncă şi tăcută,

Privirea-i ce citeşte în suflete-omeneşti,

Şi mâna-i care poartă destinele lumeşti,

Cea grupă zdrenţuită în cale-i o salută.

Mărirea-i e în taină legată de aceşti.

Convins ca voi el este-n nălţimea-i solitară

Lipsită de iubire, cum că principiul rău,

Nedreptul şi minciuna al lumii duce frâu;

Istoria umană în veci se desfăşoară,

Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău.

Şi el – el vârful mândru al celor ce apasă -

Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut.

De aţi lipsi din lume, voi cauza-ntunecoasă

De răsturnări măreţe, mărirea-i radioasă,

Cezarul, chiar Cezarul de mult ar fi căzut.

Cu ale voastre umbre nimica crezătoare,

Cu zâmbetu-vă rece, de milă părăsit,

Cu mintea de dreptate şi bine râzătoare,

Cu umbra voastră numai, puteri îngrozitoare,

La jugu-i el sileşte pe cei ce l-au urât.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Parisul arde-n valuri, furtuna-n el se scaldă,

Turnuri ca facle negre trăsnesc arzând în vânt -

Prin limbile de flăcări, ce-n valuri se frământ,

Răcnete, vuiet de-arme pătrund marea cea caldă,

Evul e un cadavru, Paris – al lui mormânt.

Pe stradele-ncruşite de flăcări orbitoare,

Suiţi pe baricade de bulgări de granit,

Se mişc batalioane a plebei proletare,

Cu cuşme frigiene şi arme lucitoare,

Şi clopote de-alarmă răsună răguşit.

Ca marmura de albe, ca ea nepăsătoare,

Prin aerul cel roşu, femei trec cu-arme-n braţ,

Cu păr bogat şi negru ce pe-umeri se coboară

Şi sânii lor acopăr – e ură şi turbare

În ochii lor cei negri, adânci şi desperaţi.

O! luptă-te-nvălită în pletele-ţi bogate,

Eroic este astăzi copilul cel pierdut!

Căci flamura cea roşă cu umbra-i de dreptate

Sfinţeşte-a ta viaţă de tină şi păcate;

Nu! nu eşti tu de vină, ci cei ce te-au vândut!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Scânteie marea lină, şi placele ei sure

Se mişc una pe alta ca pături de cristal

Prin lunce prăvălite; din tainica pădure

Apare luna mare câmpiilor azure,

Împlându-le cu ochiul ei mândru, triumfal.

Pe undele încete îşi mişcă legănate

Corăbii învechite scheletele de lemn;

Trecând încet ca umbre – ţin pânzele umflate

În faţa lunei, care prin ele-atunci străbate,

Şi-n roată de foc galben stă faţa-i ca un semn.

Pe maluri zdrumicate de aiurirea mării

Cezaru-ncă veghează la trunchiul cel plecat

Al salciei pletoase – şi-ntinse-a apei arii

În cercuri fulgerânde se pleacă lin suflării

A zefirului nopţii şi sună cadenţat.

Îi pare că prin aer în noaptea înstelată,

Călcând pe vârf de codri, pe-a apelor măriri,

Trecea cu barba albă – pe fruntea-ntunecată

Cununa cea de paie îi atârna uscată -

Moşneagul rege Lear.

Uimit privea Cezarul la umbra cea din nouri,

Prin creţi ai cărei stele lin tremurând transpar,

I se deschide-n minte tot sensul din tablouri

A vieţii sclipitoare... A popoarelor ecouri

Par glasuri ce îmbracă o lume de amar:

"În orice om o lume îşi face încercarea,

Bătrânul Demiurgos se opinteşte-n van;

În orice minte lumea îşi pune întrebarea

Din nou: de unde vine şi unde merge floarea

Dorinţelor obscure sădite în noian?

Al lumii-ntregul sâmbur, dorinţa-i şi mărirea,

În inima oricărui i-ascuns şi trăitor,

Zvârlire hazardată, cum pomu-n înflorire

În orice floare-ncearcă întreagă a sa fire,

Ci-n calea de-a da roade cele mai multe mor.

Astfel umana roadă în calea ei îngheaţă,

Se pietrifică unul în sclav, altu-mpărat,

Acoperind cu noime sărmana lui viaţă

Şi arătând la soare-a mizeriei lui faţă -

Faţa – căci înţelesul i-acelaşi la toţi dat.

În veci aceleaşi doruri mascate cu-altă haină,

Şi-n toată omenirea în veci acelaşi om -

În multe forme-apare a vieţii crudă taină,

Pe toţi ea îi înşală, la nime se distaină,

Dorinţi nemărginite plantând într-un atom.

Când ştii că visu-acesta cu moarte se sfârşeşte,

Că-n urmă-ţi rămân toate astfel cum sunt, de dregi

Oricât ai drege-n lume – atunci te oboseşte

Eterna alergare... ş-un gând te-ademeneşte:

Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi."

1874, 1 decembrie

Înger de pază

Când sufletu-mi noaptea veghea în extaze,

Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază,

Încins cu o haină de umbre şi raze,

C-asupră-mi c-un zâmbet aripele-a-ntins;

Dar cum te văzui într-o palidă haină,

Copilă cuprinsă de dor şi de taină,

Fugi acel înger de ochiu-ţi învins.

Eşti demon, copilă, că numai c-o zare

Din genele-ţi lunge, din ochiul tău mare

Făcuşi pe-al meu înger cu spaimă să zboare,

El, veghea mea sfântă, amicul fidel?

Ori poate!... O-nchide lungi genele tale,

Să pot recunoaşte trăsurile-ţi pale,

Căci tu – tu eşti el.

Înger şi demon

Noaptea-n Doma întristată, prin lumini îngălbenite

A făcliilor de ceară care ard lângă altare -

Pe când bolta-n fundul Domei stă întunecoasă, mare,

Nepătrunsă de-ochii roşii de pe mucuri ostenite,

În biserica pustie, lângă arcul în perete,

Genuncheată stă pe trepte o copilă ca un înger;

Pe-a altarului icoană în de raze roşii frângeri,

Palidă şi mohorâtă Maica Domnului se vede.

O făclie e înfiptă într-un stâlp de piatră sură;

Lucii picături de smoală la pământ cad sfârâind

Şi cununi de flori uscate fâşâiesc amirosind

Ş-a copilei rugăciune tainic şopotit murmură.

Cufundat în întuneric, lâng-o cruce mărmurită,

Într-o umbră neagră, deasă, ca un demon El veghează,

Coatele pe braţul crucii le destinde şi le-aşează,

Ochii cufundaţi în capu-i, fruntea tristă şi-ncreţită.

Şi bărbia lui s-apasă de al pietrei umăr rece,

Părul său negru ca noaptea peste-al marmurei braţ alb;

Abia candela cea tristă cu reflectul ei roz-alb

Blând o rază mai aruncă ce peste-a lui faţă trece.

Ea un înger ce se roagă – El un demon ce visează;

Ea o inimă de aur – El un suflet apostat;

El în umbra lui fatală, stă-ndărătnic rezemat -

La picioarele Madonei, tristă, sfântă, Ea veghează.

Pe un mur înalt şi rece de o marmură curată,

Albă ca zăpada iernei, lucie ca apa lină,

Se răsfrânge ca-n oglindă a copilei umbră plină -

Umbra ei, ce ca şi dânsa stă în rugă-ngenuncheată.

Ce-ţi lipseşte oare ţie, blond copil cu-a ta mărire,

Cu de marmur-albă faţă şi cu mâinile de ceară,

Văl – o negură diafană mestecată-n stele; clară

E privirea-ţi inocentă sub a genelor umbrire;

Ce-ţi lipseşte să fii înger – aripi lungi şi constelate.

Dar ce văd: Pe-a umbrei tale umeri vii ce se întinde?

Două umbre de aripe ce se mişcă tremurânde,

Două aripe de umbră către ceruri ridicate.

O, nu-i umbra ei aceea – este îngeru-i de pază;

Lângă marmura cea albă văd fiinţa-i aeriană.

Peste viaţa-i inocentă, viaţa lui cea suntă plană,

Lângă dânsa el se roagă, lângă ea îngenunchează.

Dar de-i umbra ei aceea – atunci Ea un înger este,

Însă aripile-i albe lumea-a le vedea nu poate;

Muri sfinţiţi de-a omenirii rugăciuni îndelungate

Văd aripele-i diafane şi de dânsele dau veste.

Te iubesc! – era să strige demonul în a lui noapte,

Dară umbra-naripată a lui buze le înmoaie;

Nu spre-amor, spre-nchinăciune el genunchii-şi încovoaie

Şi ascultă dus din lume a ei dulci şi timizi şoapte.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ea? – O fiică e de rege, blondă-n diadem de stele,

Trece-n lume fericită, înger, rege şi femeie;

El răscoală în popoare a distrugerii scânteie

Şi în inimi pustiite samănă gândiri rebele.

Despărţiţi de-a vieţii valuri, între el şi între dânsa

Veacuri sunt de cugetare, o istorie,-un popor,

Câteodat' – deşi arare – se-ntâlnesc, şi ochii lor

Se privesc, par a se soarbe în dorinţa lor aprinsă.

Ochii ei cei mari, albaştri, de blândeţe dulci şi moi,

Ce adânc pătrund în ochii lui cei negri furtunoşi!

Şi pe faţa lui cea slabă trece-uşor un nour roş -

Se iubesc... Şi ce departe sunt deolaltă amândoi!

A venit un rege palid, şi coroana sa antică,

Grea de glorii şi putere, l-a ei poale-ar fi depus,

Pe-ale tronului covoare ea piciorul de-ar fi pus

Şi în mâna-i însceptrată, mâna ei îngustă, mică.

Dară nu – mute rămas-au buzele-i abia deschise,

Mută inima în pieptu-i, mâna ei trasă-ndărăt.

În a sufletului taină, ea iubea. Clar şi încet

Se ivea faţa de demon fecioreştilor ei vise.

Ea-l vedea mişcând poporul cu idei reci, îndrăzneţe;

Ce puternic e – gândi ea, cu-amoroasă dulce spaimă;

El prezentul îl răscoală cu-a gândirilor lui faimă

Contra tot ce grămădiră veacuri lungi şi frunţi măreţe.

El ades suit pe-o piatră cu turbare se-nfăşoară

În stindardul roş şi fruntea-i aspră-adâncă, încreţită,

Părea ca o noapte neagră de furtune-acoperită,

Ochii fulgerau şi vorba-i trezea furia vulgară.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Pe un pat sărac asudă într-o lungă agonie

Tânărul. O lampă-ntinde limb-avară şi subţire,

Sfârâind în aer bolnav. – Nimeni nu-i ştie de ştire,

Nimeni soarta-i n-o-mblânzeşte, nimeni fruntea nu-i mângâie.

Ah! acele gânduri toate îndreptate contra lumei,

Contra legilor ce-s scrise, contra ordinii-mbrăcate

Cu-a lui Dumnezeu numire – astăzi toate-s îndreptate

Contra inimii murinde, sufletul vor să-i sugrume!

A muri fără speranţă! Cine ştie-amărăciunea

Ce-i ascunsă-n aste vorbe? – Să te simţi neliber, mic,

Să vezi marile-aspiraţii că-s reduse la nimic,

Că domnesc în lume rele căror nu te poţi opune,

C-opunându-te la ele, tu viaţa-ţi risipeşti -

Şi când mori să vezi că-n lume vieţuit-ai în zadar:

O astfel de moarte-i iadul. Alte lacrimi, alt amar

Mai crud nici e cu putinţă. Simţi că nimica nu eşti.

Şi acele gânduri negre mai nici a muri nu-l lasă.

Cum a intrat el în viaţă? Cât amor de drept şi bine,

Câtă sinceră frăţie adusese el cu sine!

Şi răsplata? – Amărârea, care sufletu-i apasă.

Dar prin negurile negre, care ochii îi acopăr,

Se apropie-argintoasă umbra nalt-a unui înger,

Se aşează lin pe patu-i; ochii lui orbiţi de plângeri

Ea-i sărută. De pe dânşii negurile se descopăr...

Este Ea. C-o mulţumire adâncă, nemaisimţită,

El în ochii ei se uită. – Mândră-i de înduioşere;

Ceasul ultim îi împacă toată viaţa-i de durere;

Ah! şopteşte el pe moarte – cine eşti ghicesc, iubită.

Am urmat pământul ista, vremea mea, viaţa, poporul

Cu gândirile-mi rebele contra cerului deschis;

El n-a vrut ca să condamne pe demon, ci a trimis

Pre un înger să mă-mpace, şi-mpăcarea-i... e amorul.

Junii corupţi

La voi cobor acuma, voi suflete-amăgite,

Şi ca să vă ard fierea, o, spirite-ameţite,

Blestemul îl invoc;

Blestemul mizantropic, cu vânăta lui gheară,

Ca să vă scriu pe frunte, ca vita ce se-nfiară

Cu fierul ars în foc.

Deşi ştiu c-a mea liră d-a surda o să bată

În preajma minţii voastre de patimi îmbătată,

De-al patimilor dor;

În preajma minţii voastre ucisă de orgie,

Şi putredă de spasmuri, şi arsă de beţie,

Şi seacă de amor.

O, fiarbă-vă mânia în vinele stocite,

În ochii stinşi de moarte, pe frunţi învineţite

De sânge putrezit;

Că-n veci nu se va teme Profetul vreodată

De braţele slăbite, puterea leşinată

A junelui cănit.

Ce am de-alege oare în seaca-vă fiinţă?

Ce foc făr-a se stinge, ce drept fără să-mi minţă,

O, oameni morţi de vii!

Să vă admir curajul în vinure vărsate,

În sticle sfărâmate, hurii neruşinate

Ce chiuie-n orgii?

Vă văd lungiţi pe patul juneţii ce-aţi spurcat-o,

Suflând din gură boala vieţii ce-aţi urmat-o,

Şi arşi pân-în rărunchi;

Sau bestiilor care pe azi îl ţin în fiară,

Cum linguşiţi privirea cea stearpă şi amară,

Cum cădeţi în genunchi!

Sculaţi-vă!... căci anii trecutului se-nşiră,

În şiruri triumfale stindardul îl resfiră,

Căci Roma a-nviat;

Din nou prin glorii calcă, cu faţa înzeită,

Cu faclele nestinse, puterea-i împietrită,

Poporul împărat.

Sculaţi-vă!... căci tromba de moarte purtătoare

Cu glasul ei lugubru răcneşte la popoare

Ca leul speriat;

Tot ce respiră-i liber, a tuturor e lumea,

Dreptatea, libertatea nu sunt numai un nume,

Ci-aievea s-a serbat.

Încingeţi-vă spada la danţul cel de moarte,

Aci vă poarte vântul, cum ştie să vă poarte

A ţopăi în joc!

Aci vă duceţi valuri în mii batalioane,

Cum în păduri aprinse, mânat în uragane,

Diluviul de foc.

Vedeţi cum urna crapă, cenuşa reînvie,

Cum murmură trecutul cu glas de bătălie

Poporului roman;

Cum umbrele se-mbracă în zale ferecate,

Şi frunţile cărunte le nalţă de departe

Un Cezar, un Traian.

Cad putredele tronuri în marea de urgie,

Se sfarmă deodată cu lanţul de sclavie

Şi sceptrele de fier;

În două părţi infernul portalele-şi deschide,

Spre-a încăpea cu mia răsufletele hâde

Tiranilor ce pier!

În darn răsună vocea-mi de eco repeţită,

Vă zguduie arama urechea amorţită

Şi simţul leşinat;

Virtutea despletită şi patria-ne zeie

Nu pot ca să aprinză o singură scânteie

În sufletu-ngheţat.

Şi singur stau şi caut, ca uliul care cată

În inima junimii de viaţa-i dezbrăcată

Un stârv spre-a-l sfâşia;

Ca pasărea de zboru-i din ceruri dizmeţită,

Ca muntele ce-n frunte-i de nouri încreţită

Un trăsnet ar purta.

Dar cel puţin nu spuneţi că aveţi simţiminte,

Că-n veci nu se îmbracă în veştede vestminte

Misteriul cel sunt;

Căci vorba voastră sună ca plâns la cununie,

Ca cobea ce îngână un cânt de veselie,

Ca râsul la mormânt.

Kamadeva

Cu durerile iubirii

Voind sufletu-mi să-l vindec,

L-am chemat în somn pe Kama -

Kamadeva, zeul indic.

El veni, copilul mândru,

Călărind pe-un papagal,

Având zâmbetul făţarnic

Pe-a lui buze de coral.

Aripi are, iar în tolbă-i

El păstrează, ca săgeţi,

Numai flori înveninate

De la Gangele măreţ.

Puse-o floare-atunci-n arcu-i,

Mă lovi cu ea în piept,

Şi de-atunci în orice noapte

Plâng pe patul meu deştept...

Cu săgeata-i otrăvită

A sosit ca să mă certe

Fiul cerului albastru

Ş-al iluziei deşerte.

La Bucovina

N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,

Geniu-ţi romantic, munţii în lumină,

Văile în flori,

Râuri resăltânde printre stânce nante,

Apele lucinde-n dalbe diamante

Peste câmpii-n zori.

Ale sorţii mele plângeri şi surâse,

Îngânate-n cânturi, îngânate-n vise

Tainic şi uşor,

Toate-mi trec prin gându-mi, trec pe dinainte,

Inima mi-o fură şi cu dulci cuvinte

Îmi şoptesc de dor.

Numai lângă sânu-ţi geniile rele,

Care îmi descântă firul vieţii mele,

Parcă dormita;

Mă lăsară-n pace, ca să cânt în lume,

Să-mi visez o soartă mândră de-al meu nume

Şi de steaua mea.

Când pe bolta brună tremură Selene,

Cu un pas melodic, cu un pas alene

Lin în calea sa,

Eol pe-a sa arpă blând răsunătoare

Cânt-a nopţii dulce, mistică cântare,

Cânt din Valhala.

Atunci ca şi silful, ce n-adoarme-n pace,

Inima îmi bate, bate, şi nu tace,

Tremură uşor,

În fantazii mândre ea îşi face cale,

Peste munţi cu codri, peste deal şi vale

Mână al ei dor.

Mână doru-i tainic colo, înspre tine,

Ochiul îmi sclipeşte, genele-mi sunt pline,

Inima mi-i grea;

Astfel totdeauna, când gândesc la tine,

Sufletul mi-apasă nouri de suspine,

Bucovina mea!