Текст книги "Poezii"

Автор книги: Mihai Eminescu

сообщить о нарушении

Текущая страница: 2 (всего у книги 9 страниц) [доступный отрывок для чтения: 4 страниц]

Ce te legeni?...

– Ce te legeni, codrule,

Fără ploaie, fără vânt,

Cu crengile la pământ?

– De ce nu m-aş legăna,

Dacă trece vremea mea!

Ziua scade, noaptea creşte

Şi frunzişul mi-l răreşte.

Bate vântul frunza-n dungă -

Cântăreţii mi-i alungă;

Bate vântul dintr-o parte -

Iarna-i ici, vara-i departe.

Şi de ce să nu mă plec,

Dacă păsările trec!

Peste vârf de rămurele

Trec în stoluri rândurele,

Ducând gândurile mele

Şi norocul meu cu ele.

Şi se duc pe rând, pe rând,

Zarea lumii-ntunecând,

Şi se duc ca clipele,

Scuturând aripele,

Şi mă lasă pustiit,

Vestejit şi amorţit

Şi cu doru-mi singurel,

De mă-ngân numai cu el!

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,

Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?

Braţele nervoase, arma de tărie,

La trecutu-ţi mare, mare viitor!

Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,

Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;

Căci rămâne stânca, deşi moare valul,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormântul

Spada ta de sânge duşman fumegând,

Şi deasupra idrei fluture cu vântul

Visul tău de glorii falnic triumfând,

Spună lumii large steaguri tricoloare,

Spună ce-i poporul mare, românesc,

Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,

Pe altarul Vestei tainic surâzând,

Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,

Când cu lampa-i zboară lumea luminând,

El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,

Guste fericirea raiului ceresc,

Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,

Tânără mireasă, mamă cu amor!

Fiii tăi trăiască numai în frăţie

Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,

Viaţa în vecie, glorii, bucurie,

Arme cu tărie, suflet românesc,

Vis de vitejie, fală şi mândrie,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

Copii eram noi amândoi

Copii eram noi amândoi,

Frate-meu şi cu mine.

Din coji de nucă car cu boi

Făceam şi înhămam la el

Culbeci bătrâni cu coarne.

Şi el citea pe Robinson,

Mi-l povestea şi mie;

Eu zideam Turnul-Vavilon

Din cărţi de joc şi mai spuneam

Şi eu câte-o prostie.

Adesea la scăldat mergeam

În ochiul de pădure,

La balta mare ajungeam

Şi l-al ei mijloc înotam

La insula cea verde.

Din lut acolo am zidit,

Din stuful des şi mare,

Cetate mândră la privit,

Cu turnuri mari de tinichea,

Cu zid împreşurată.

Şi frate-meu ca împărat

Mi-a dat mie solie,

Să merg la broaşte nempăcat,

Să-i chem în bătălie -

Să vedem cine-i mai tare.

Şi împăratul broaştelor,

C-un oacacŕ de fală,

Primi – poruncě ostirilor

Ca balta s-o răscoale.

Şi am pornit război.

Vai! multe broaşte noi am prins

– Îmi pare chiar pe rege -

Şi-n turnul negru le-am închis,

Din insula cea verde.

Spre sar-am făcut pace.

Şi drumul broaştelor le-am dat.

Săltau cu bucurie,

Îbalt-adânc s-au cufundat

Ca să nu mai revie.

Noi am pornit spre casă.

Atunci răsplata am cerut

Pentru a mele fapte -

Şi frate-meu m-a desemnat

De rege-n miazănoapte

Peste popoare-ndiane.

Motanul alb cel vistier,

Mânzac cel chior ministru -

Când de la el eu leafa-mi cer,

El miaună sinistru.

Cordial i-am strâns eu laba.

Şi împăratul milostiv

Mi-a dat şi de soţie,

Pe fiica lui cu râs lasciv

Şi ţapănă, nurlie,

Pe Tlantaqu-caputli.

Am mulţămit cu umil semn,

– Drept mantie-o prostire -

M-am dus l-amanta mea de lemn,

În sfânta mânăstire,

Într-un cotlonde sobă.

Şi ah! şi dragă-mi mai era!

Vorbeam blând cu dânsa,

Dară ea nu-mi răspundea

Şi de ciudă eu atunci

Am aruncat-o-n foc.

Şi pe şură ne primblam

Peste stuf şi paie

Şi pe munţi ne-nchipuiam.

Cu fiece bătaie

Mărsileam alături.

Şi pe cap mi se îmfla

Casca de hârtie.

O batistă într-un băţ.

Steag de bătălie.

Cântam: Trararah!

Ah! v-aţi dus visuri, v-aţi dus!

Mort e al meu frate.

Nimeni ochii-i n-a închis

În străinătate -

Poate-s deschişi şi-n groapă!

Dar ades într-al meu vis

Ochii mari albaştri

Luminează – un surâs

Din doi vineţi aştri

Sufletu-mi trezeşte.

Eu? Mai este inima-mi

Din copilărie?

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ah! îmi îmblă ades prin gând

O cântare veche.

Parcă-mi ţiuie-aiurind

Dulce în ureche:

Lume, lume şi iar lume!

Crăiasa din poveşti

Neguri albe, strălucite

Naşte luna argintie,

Ea le scoate peste ape,

Le întinde pe câmpie;

S-adun flori în şezătoare

De painjen tort să rumpă,

Şi anină-n haina nopţii

Boabe mari de piatră scumpă.

Lângă lac, pe care norii

Au urzit o umbră fină,

Ruptă de mişcări de valuri

Ca de bulgări de lumină,

Dându-şi trestia-ntr-o parte,

Stă copila lin plecată,

Trandafiri aruncă roşii

Peste unda fermecată.

Ca să vad-un chip, se uită

Cum aleargă apa-n cercuri,

Căci vrăjit de mult e lacul

De-un cuvânt al sfintei Miercuri;

Ca să iasă chipu-n faţă,

Trandafiri aruncă tineri,

Căci vrăjiţi sunt trandafirii

De-un cuvânt al sfintei Vineri.

Ea se uită... Păru-i galben,

Faţa ei lucesc în lună,

Iar în ochii ei albaştri

Toate basmele s-adună.

Criticilor mei

Multe flori sunt, dar puţine

Rod în lume o să poarte,

Toate bat la poarta vieţii,

Dar se scutur multe moarte.

E uşor a scrie versuri

Când nimic nu ai a spune,

Înşirând cuvinte goale

Ce din coadă au să sune.

Dar când inima-ţi frământă

Doruri vii şi patimi multe,

Ş-a lor glasuri a ta minte

Stă pe toate să le-asculte,

Ca şi flori în poarta vieţii

Bat la porţile gândirii,

Toate cer intrare-n lume,

Cer veştmintele vorbirii.

Pentru-a tale proprii patimi,

Pentru propria-ţi viaţă,

Unde ai judecătorii,

Ne'nduraţii ochi de gheaţă?

Ah! atuncea ţi se pare

Că pe cap îţi cade cerul:

Unde vei găsi cuvântul

Ce exprimă adevărul?

Critici voi, cu flori deşerte,

Care roade n-aţi adus -

E uşor a scrie versuri

Când nimic nu ai de spus.

Cu mâine zilele-ţi adaogi...

Cu mâine zilele-ţi adaogi,

Cu ieri viaţa ta o scazi

Şi ai cu toate astea-n faţă

De-a pururi ziua cea de azi.

Când unul trece, altul vine

În astă lume a-l urma,

Precum când soarele apune

El şi răsare undeva.

Se pare cum că alte valuri

Cobor mereu pe-acelaşi vad,

Se pare cum că-i altă toamnă,

Ci-n veci aceleaşi frunze cad.

Naintea nopţii noastre umblă

Crăiasa dulcii dimineţi;

Chiar moartea însăşi e-o părere

Şi un vistiernic de vieţi.

Din orice clipă trecătoare

Ăst adevăr îl înţeleg,

Că sprijină vecia-ntreagă

Şi-nvârte universu-ntreg.

De-aceea zboare anu-acesta

Şi se cufunde în trecut,

Tu ai ş-acum comoara-ntreagă

Ce-n suflet pururi ai avut.

Cu mâine zilele-ţi adaogi,

Cu ieri viaţa ta o scazi,

Având cu toate astea-n faţă

De-a purure ziua de azi.

Priveliştile sclipitoare,

Ce-n repezi şiruri se diştern,

Repaosă nestrămutate

Sub raza gândului etern.

Cugetările sărmanului Dionis

Ah! garafa pântecoasă doar de sfeşnic mai e bună!

Şi mucoasa lumânare sfârâind săul şi-l arde.

Şi-n această sărăcie, te inspiră, cântă, barde -

Bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună.

Un regat pentru-o ţigară, s-umplu norii de zăpadă

Cu himere!... Dar de unde? Scârţâie de vânt fereasta,

În pod miaună motanii – la curcani vânătă-i creasta

Şi cu pasuri melancolici meditând umblă-n ogradă.

Uh! ce frig... îmi văd suflarea, – şi căciula cea de oaie

Pe urechi am tras-o zdravăn – iar de coate nici că-mi pasă,

Ca ţiganul, care bagă degetul prin rara casă

De năvod – cu-a mele coate eu cerc vremea de se-nmoaie.

Cum nu sunt un şoarec, Doamne, – măcar totuşi are blană.

Mi-aş mânca cărţile mele – nici că mi-ar păsa de ger...

Mi-ar părea superbă, dulce o bucată din Homer,

Un palat, borta-n perete şi nevasta – o icoană.

Pe pereţi cu colb, pe podul cu lungi pânze de painjen

Roiesc ploşniţele roşii, de ţi-i drag să te-uiţi la ele!

Greu li-i de mindir de paie, şi apoi din biata-mi piele

Nici că au ce să mai sugă. – Într-un roi mai de un stânjen

Au ieşit la promenadă – ce petrecere gentilă!

Ploşniţa ceea-i bătrână, cuvios în mers păşeşte;

Cela-i cavaler... e iute... oare ştie franţuzeşte?

Cea ce-ncunjură mulţimea i-o romantică copilă.

Bruh! mi-i frig. – Iată pe mână cum codeşte-un negru purec;

Să-mi moi degetul în gură – am să-l prind – ba las', săracul!

Pripăşit la vreo femeie, ştiu că ar vedea pe dracul,

Dară eu – ce-mi pasă mie – bietul "ins!" la ce să-l purec?

Şi motanul toarce-n sobă de blazat ce-i. – Măi motane,

Vino-ncoa să stăm de vorbă, unice amic şi ornic.

De-ar fi-n lume-un sat de mâţe, zău! că-n el te-aş pune vornic,

Ca să ştii şi tu odată boieria ce-i, sărmane!

Oare ce gândeşte hâtrul de stă ghem şi toarce-ntruna?

Ce idei se-nşiră dulce în mâţeasca-i fantazie?

Vreo cucoană cu-albă blană cu amoru-i îl îmbie,

Rendez-vous i-a dat în şură, ori în pod, în găvăună?

De-ar fi-n lume numai mâţe – tot poet aş fi? Totuna:

Mieunând în ode nalte, tragic miorlăind – un Garrick,

Ziua tologit în soare, pândind cozile de şoaric,

Noaptea-n pod, cerdac şi streşini heinizând duios la lună.

Filosof de-aş fi – simţirea-mi ar fi vecinic la aman!

În prelegeri populare idealele le apăr

Şi junimei generoase, domnişoarele ce scapăr,

Le arăt că lumea vis e – un vis sarbăd – de motan.

Sau ca popă colo-n templul, închinat fiinţei, care

După chip ş-asemănare a creat mâţescul neam,

Aş striga: o, motănime! motănime! Vai... Haram

De-al tău suflet, motănime, nepostind postul cel mare.

Ah! Sunt printre voi de-aceia care nu cred tabla legii,

Firea mai presus de fire, mintea mai presus de minte,

Ce destinul motănimei îl desfăşură-nainte!

Ah! atei, nu tem ei iadul ş-a lui Duhuri – liliecii?

Anathema sit! – Să-l scuipe oricare motan de treabă,

Nu vedeţi ce-nţelepciune e-n făptura voastră chiară?

O, motani fără de suflet! – La zgâriet el v-a dat gheară

Şi la tors v-a dat musteţe – vreţi să-l pipăiţi cu laba?

Ii! că în clondir se stinge căpeţelul de lumină!

Moşule, mergi de te culcă, nu vezi că s-a-ntunecat?

Să visăm favori şi aur, tu-n cotlon şi eu în pat.

De-aş putea să dorm încaltea. – Somn, a gândului odină,

O, acopere fiinţa-mi cu-a ta mută armonie,

Vino somn – ori vino moarte. Pentru mine e totuna:

De-oi petrece-ncă cu mâţe şi cu pureci şi cu luna,

Or de nu – cui ce-i aduce? – Poezie – sărăcie!

1872, 1 decembrie

De câte ori, iubito...

De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte,

Oceanul cel de gheaţă mi-apare înainte:

Pe bolta alburie o stea nu se arată,

Departe doară luna cea galbenă – o pată;

Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite

O pasăre pluteşte cu aripi ostenite,

Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus

C-un pâlc întreg de păsări, pierzându-se-n apus.

Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare,

Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu... ea moare,

Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Suntem tot mai departe deolaltă amândoi,

Din ce în ce mai singur mă-ntunec şi îngheţ,

Când tu te pierzi în zarea eternei dimineţi.

De ce în al meu suflet

De ce în al meu suflet

De ani eu moartea port,

De ce mi-e vorba sacă,

De ce mi-e ochiul mort?

De ce pustiu mi-e capul,

Viata într-un fel?

Şi tu... tu esti aceea

Ce mă întrebi astfel?

1876

De ce nu-mi vii?

Vezi, rândunelele se duc,

Se scutur frunzele de nuc,

S-aşează bruma peste vii -

De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?

O, vino iar în al meu braţ,

Să te privesc cu mult nesaţ,

Să razim dulce capul meu

De sânul tău, de sânul tău!

Ţi-aduci aminte cum pe-atunci

Când ne primblam prin văi şi lunci,

Te ridicam de subsuori

De-atâtea ori, de-atâtea ori?

În lumea asta sunt femei

Cu ochi ce izvorăsc scântei...

Dar, oricât ele sunt de sus,

Ca tine nu-s, ca tine nu-s!

Căci tu înseninezi mereu

Viaţa sufletului meu,

Mai mândră decât orice stea,

Iubita mea, iubita mea!

Târzie toamnă e acum,

Se scutur frunzele pe drum,

Şi lanurile sunt pustii...

De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?

De-aş avea

De-aş avea şi eu o floare

Mândră, dulce, răpitoare,

Ca şi florile din mai,

Fiice dulce-a unui plai,

Plai râzând cu iarbă verde,

Ce se leagănă, se pierde,

Undoind încetişor,

Şoptind şoapte de amor;

De-aş avea o floricică

Gingaşă şi tinerică,

Ca şi floarea crinului,

Alb ca neaua sânului,

Amalgam de-o roz-albie

Şi de una purpurie,

Cântând vesel şi uşor,

Şoptind şoapte de amor;

De-aş avea o porumbiţă

Cu chip alb de copiliţă,

Copiliţă blândişoară

Ca o zi de primăvară,

Câtu-ţi ţine ziuliţa

I-aş cânta doina, doiniţa,

I-aş cânta-o-ncetişor,

Şoptind şoapte de amor.

De-or trece anii...

De-or trece anii cum trecură,

Ea tot mai mult îmi va plăcé,

Pentru că-n toat-a ei făptură

E-un "nu ştiu cum" ş-un "nu ştiu ce".

M-a fermecat cu vro scânteie

Din clipa-n care ne văzum?

Deşi nu e decât femeie,

E totuşi altfel, "nu ştiu cum".

De-aceea una-mi este mie

De ar vorbi, de ar tăcé:

Dac-al ei glas e armonie,

E şi-n tăcere-i "nu ştiu ce".

Astfel robit de-aceeaşi jale

Petrec mereu acelaşi drum...

În taina farmecelor sale

E-un "nu ştiu ce" ş-un "nu ştiu cum".

Departe sunt de tine...

Departe sunt de tine şi singur lângă foc,

Petrec în minte viaţa-mi lipsită de noroc.

Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit,

Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit.

Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri,

Redeşteptând în faţă-mi trecutele nimicuri;

Cu degetele-i vântul loveşte în fereşti,

Se toarce-n gându-mi firul duioaselor poveşti,

Ş-atuncea dinainte-mi prin ceaţă parcă treci,

Cu ochii mari în lacrimi, cu mâni subţiri şi reci;

Cu braţele-amândouă de gâtul meu te-anini

Şi parc-ai vrea a-mi spune ceva... apoi suspini...

Eu strâng la piept averea-mi de-amor şi frumuseţi,

În sarutări unim noi sărmanele vieţi...

O! glasul amintirii rămâie pururi mut,

Să uit pe veci norocul ce-o clipă l-am avut,

Să uit cum dup-o clipă din braţele-mi te-ai smult...

Voi fi bătrân şi singur, vei fi murit de mult!

Despărţire

Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita?

Te-aş cere doar pe tine, dar nu mai eşti a ta;

Nu floarea vestejită din părul tău bălai,

Căci singura mea rugă-i uitării să mă dai.

La ce simţirea crudă a stinsului noroc

Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc?

Tot alte unde-i sună aceluiaşi pârău:

La ce statornicia părerilor de rău,

Când prin această lume să trecem ne e scris

Ca visul unei umbre şi umbra unui vis?

La ce de-acu-nainte tu grija mea s-o porţi?

La ce să măsuri anii ce zboară peste morţi?

Totuna-i dacă astăzi sau mâine o să mor,

Când voi să-mi piară urma în mintea tuturor,

Când voi să uiţi norocul visat de amândoi.

Trezindu-te, iubito, cu anii înapoi,

Să fie neagră umbra în care-oi fi pierit,

Ca şi când niciodată noi nu ne-am fi găsit,

Ca şi când anii mândri de dor ar fi deşerţi -

Că te-am iubit atâta putea-vei tu să ierţi?

Cu faţa spre perete, mă lasă prin străini,

Să-ngheţe sub pleoape a ochilor lumini,

Şi când se va întoarce pământul în pământ,

Au cine o să ştie de unde-s, cine sunt?

Cântări tânguitoare prin zidurile reci

Cerşi-vor pentru mine repaosul de veci;

Ci eu aş vrea ca unul, venind de mine-aproape,

Să-mi spuie al tău nume pe-nchisele-mi pleoape,

Apoi – de vor – m-arunce în margine de drum...

Tot îmi va fi mai bine ca-n ceasul de acum.

Din zare depărtată răsar-un stol de corbi,

Să-ntunece tot cerul pe ochii mei cei orbi,

Răsar-o vijelie din margini de pământ,

Dând pulberea-mi ţărânii şi inima-mi la vânt...

Ci tu rămâi în floare ca luna lui april,

Cu ochii mari şi umezi, cu zâmbet de copil,

Din cât eşti de copilă să-ntinereşti mereu,

Şi nu mai şti de mine, că nu m-oi şti nici eu.

Diana

Ce cauţi unde bate luna

Pe-un alb izvor tremurător

Şi unde păsările-ntruna

Se-ntrec cu glas ciripitor?

N-auzi cum frunzele-n poiană

Şoptesc cu zgomotul de guri

Ce se sărută, se hârjoană

În umbr-adâncă de păduri?

În cea oglindă mişcătoare

Vrei să priveşti un straniu joc.

O apă vecinic călătoare

Sub ochiul tău rămas pe loc?

S-a desprimăvărat pădurea,

E-o nouă viaţă-n orice zvon,

Şi numai tu gândeşti aiurea,

Ca tânărul Endymion.

De ce doreşti singurătate

Şi glasul tainic de izvor?

S-auzi cum codrul frunza-şi bate,

S-adormi pe verdele covor?

Iar prin lumina cea rărită,

Din valuri reci, din umbre moi,

S-apar-o zână liniştită

Cu ochii mari, cu umeri goi?

Ah! acum crengile le-ndoaie

Mâinuţe albe de omăt,

O faţă dulce şi bălaie,

Un trup înalt şi mlădiet.

Un arc de aur pe-al ei umăr,

Ea trece mândră la vânat

Şi peste frunze fără număr

Abia o urmă a lăsat.

Din noaptea...

Din noaptea vecinicei uitări

În care toate curg,

A vieţii noastre dezmierdări

Şi raze din amurg,

De unde nu mai străbătu

Nimic din ce-au apus -

Aş vrea odată-n viaţă tu

Să te înalţi în sus.

Şi dacă ochii ce-am iubit

N-or fi de raze plini,

Tu mă priveşte liniştit

Cu stinsele lumini.

Şi dacă glasul adorat

N-o spune un cuvânt,

Tot înţeleg că m-ai chemat

Dincolo de mormânt.

Din străinătate

Când tot se-nveseleşte, când toţi aci se-ncântă,

Când toţi îşi au plăcerea şi zile fără nori,

Un suflet numai plânge, în doru-i se avântă

L-a patriei dulci plaiuri, la câmpii-i râzători.

Şi inima aceea, ce geme de durere,

Şi sufletul acela, ce cântă amorţit,

E inima mea tristă, ce n-are mângâiere,

E sufletu-mi, ce arde de dor nemărginit.

Aş vrea să văd acuma natala mea vâlcioară

Scăldată în cristalul pârăului de-argint,

Să văd ce eu atâta iubeam odinioară:

A codrului tenebră, poetic labirint;

Să mai salut o dată colibele din vale,

Dorminde cu un aer de pace, liniştiri,

Ce respirau în taină plăceri mai naturale,

Visări misterioase, poetice şoptiri.

Aş vrea să am o casă tăcută, mitutică,

În valea mea natală, ce undula în flori,

Să tot privesc la munte în sus cum se ridică,

Pierzându-şi a sa frunte în negură şi nori.

Să mai privesc o dată câmpia-nfloritoare,

Ce zilele-mi copile şi albe le-a ţesut,

Ce auzi odată copila-mi murmurare,

Ce jocurile-mi june, zburdarea mi-a văzut.

Melodica şoptire a râului, ce geme,

Concertul, ce-l întoană al păsărilor cor,

Cântarea în cadenţă a frunzelor, ce freme,

Născur-acolo-n mine şoptiri de-un gingaş dor.

Da! Da! Aş fi ferice de-aş fi încă o dată

În patria-mi iubită, în locul meu natal,

Să pot a binezice cu mintea-nflăcărată

Visările juniei, visări de-un ideal.

Chiar moartea, ce răspânde teroare-n omenire,

Prin vinele vibrânde gheţoasele-i fiori,

Acolo m-ar adoarme în dulce liniştire,

În visuri fericite m-ar duce către nori.

1866, 17/29 iulie

Din valurile vremii...

Din valurile vremii, iubita mea, răsai

Cu braţele de marmur, cu părul lung, bălai -

Şi faţa străvezie ca faţa albei ceri

Slăbită e de umbra duioaselor dureri!

Cu zâmbetul tău dulce tu mângâi ochii mei,

Femeie între stele şi stea între femei

Şi întorcându-ţi faţa spre umărul tău stâng,

În ochii fericirii mă uit pierdut şi plâng.

Cum oare din noianul de neguri să te rump,

Să te ridic la pieptu-mi, iubite înger scump,

Şi faţa mea în lacrimi pe faţa ta s-o plec,

Cu sărutări aprinse suflarea să ţi-o-nec

Şi mâna friguroasă s-o încălzesc la sân,

Aproape, mai aproape pe inima-mi s-o ţin.

Dar vai, un chip aievea nu eşti, astfel de treci

Şi umbra ta se pierde în negurile reci,

De mă găsesc iar singur cu braţele în jos

În trista amintire a visului frumos...

Zadarnic după umbra ta dulce le întind:

Din valurile vremii nu pot să te cuprind.

Doina

De la Nistru pân' la Tissa

Tot românul plânsu-mi-s-a,

Că nu mai poate străbate

De-atâta străinătate.

Din Hotin şi pân' la mare

Vin muscalii de-a călare,

De la mare la Hotin

Mereu calea ne-o aţin;

Din Boian la Vatra-Dornii

Au umplut omida cornii,

Şi străinul te tot paşte

De nu te mai poţi cunoaşte.

Sus la munte, jos pe vale

Şi-au făcut duşmanii cale,

Din Sătmar pân' în Săcele

Numai vaduri ca acele.

Vai de biet român săracul!

Îndărăt tot dă ca racul,

Nici îi merge, nici se-ndeamnă,

Nici îi este toamna toamnă,

Nici e vară vara lui,

Şi-i străin în ţara lui.

De la Turnu-n Dorohoi

Curg duşmanii în puhoi

Şi s-aşează pe la noi;

Şi cum vin cu drum de fier

Toate cântecele pier,

Zboară păsările toate

De neagra străinătate;

Numai umbra spinului

La uşa creştinului.

Îşi dezbracă ţara sânul,

Codrul – frate cu românul -

De secure se tot pleacă

Şi izvoarele îi seacă -

Sărac în ţară săracă!

Cine-au îndrăgit străinii,

Mâncă-i-ar inima câinii,

Mânca-i-ar casa pustia,

Şi neamul nemernicia!

Ştefane, Măria ta,

Tu la Putna nu mai sta,

Las' arhimandritului

Toată grija schitului,

Lasă grija sfinţilor

În sama părinţilor,

Clopotele să le tragă

Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,

Doar s-a-ndura Dumnezeu,

Ca să-ţi mântui neamul tău!

Tu te-nalţă din mormânt,

Să te-aud din corn sunând

Şi Moldova adunând.

De-i suna din corn o dată,

Ai s-aduni Moldova toată,

De-i suna de două ori,

Îţi vin codri-n ajutor,

De-i suna a treia oară

Toţi duşmanii or să piară

Din hotară în hotară -

Îndrăgi-i-ar ciorile

Şi spânzurătorile!