Текст книги "Valuri alb-roșii în Țarițîn și împrejurimi"

Автор книги: Serghei Gordienko

сообщить о нарушении

Текущая страница: 2 (всего у книги 3 страниц)

Totul e contra noastră

Moscova. 22 mai anul 1918.

Locomotiva stătea pe căile ferate, încordându-se din când în când și pufăind cu aburi albi, gata să pornească în orice moment. Peronul nocturn era pustiu, nesalutabil și periculos din cauza bandelor numeroase care invadau Moscova revoluționară.

Conform ordinului lui Troțkii, comisarul meu de la execuția prin împușcare, mă însoțea. S-a oprit lângă ușa vagonului, m-a lăsat să intru și a plecat, tăcut în noapte.

Vagonul s-a dovedit de categoria ”Lux”. Așa călătoreau înainte vreme doar funcționarii țarului de cel mai înalt rang. În adâncul vagonului, în sala de conferințe, la o masă imensă era așezat un domn în vârstă, zvelt cu mustețile ușor răsucite în sus. Răsfoia niște hârtii, consulta niște cărți de referință imense, ce erau aranjate cu acuratețe pe tot perimetrul mesei și î-și însemna ceva. Era îmbrăcat în uniformă de general-locotenent, pe piept erau ordinele Sfântului Vladimir de rangul trei cu săbiile Sfântului Gheorghe de rangul trei și patru.

Când a auzit pașii mei, generalul a ridicat capul și m-a privit cu o privire tenace, discretă și inteligentă. Ce mai surpriză! Era imposibil să nu recunosc în domnul impunător pe legendarul general, Andrei Evghenievici Snesarev, orientalist, absolventul Academiei Statului Major General și fostul meu profesor de geografie militară de la Școala de Cavalerie. În nici un caz nu mi-aș fi putut imagina că comunistul Troțki v-a ordona să-l asist pe un general țarist. Sau e o încercare subtilă? Nu se știe. De fapt la Moscova se zvonea că ”demonul revoluției” nu prea se împacă cu mulți dintre bolșevicii care s-au ridicat din clasele sociale inferioare în grand-șefi și care erau revoltați de puterea lui nelimitată și de aroganța lui.

În orice caz nu voi întreprinde nici o acțiune și voi aștepta, până generalul nu va spune parola.

Inexplicabil dar în acel moment nu î-mi doream ca Snesarev să mă recunoască. De fapt despre lista mea de serviciu slabă nădejde să cunoască el acum ceva, deoarece ne-am intersectat noi numai la Școala de Cavalerie, după care generalul a slujit la Turkestan, Siberia și Minsk. Ultimele funcții dacă nu mă înșeală memoria, au fost din categoria spionajului și contraspionajului. Uite cât de neașteptat s-au aranjat toate! Sau nu?.. Doar în fața mea stătea unul dintre cei mai buni specialiști în strategie, acumulare și analiza a informației, agent de spionaj și contraspionaj de cel mai înalt rang, care a lucrat, printre multe altele în India, Afganistan, Tibet și Kagaria, era participantul reușitei de la Brusel, etnograf și candidat de matematică pură.

Excelența voastră, i-au eu poziția de drept în fața generalului, – permiteți-mi să mă prezint. Sunt fostul subofiețr de cavalerie Istomin. Am venit în subordinea Dumneavoastră la ordinului tovarășului Troțki.

Snesarev s-a mirat foarte mult de cele auzite. Oare chiar e posibil să mă țină minte sau știe ceva despre slujba mea?

Eu să fiu sincer am așteptat să văd un proletar de la uzinele din Țarițîn, – a zis încet generalul, fără să-și ea ochii de la mine. – Am nevoie de un adiutant bine cunoscut cu Țarițînul sau și mai bine care a trăit acolo. Și când colo! Î-mi este trimis un oarecare subofițer de cavalerie!

Presupun că tovarășul Troțkii și-a oprit alegerea asupra persoanei mele din ambele motive expuse de Dumneavoastră. Sunt cunoscut cu slujba în armată. M-am născut și am crescut la Țarițîn. Dacă e să fiu mai exact, în cătunul Bukatin pe ....

Malul stâng al râului Volga, – m-a întrerupt Snesarev.

Exact așa, Excelența voastră, – am rostit cadențat eu, străduindu-mă să nu fie observată mirarea mea extremă. Se vede că generalul a studiat foarte amănunțit geografia uezdului Țarițîn. – La Țarițîn am absolvit gimnaziul.

Foarte bine, – a zis încet generalul, se părea că încă nu știe cum să procedeze cu mine. – Probabil că la fel a-ți mai absolvit și Școala de Cavalerie și a-ți slujit pe frontul german. Da?

Exact.

Oare chiar să-și fi amintit? Ce e mai departe?

Chiar de Dumneavoastră și am nevoie! – a zis pe neașteptate Snesarev. – Luați loc.

El a mutat cu acuratețe hârtiile și cărțile de referință la marginea mesei. Trenul s-a pornit.

Î-mi închipui, că a-ți flămânzit vârtos. Deaceea Vă propun să luăm cina, – pe fața generalului a apărut un zâmbet reținut.

Cu foarte mare plăcere. Cartelele pentru alimente le-am primit chiar în cabinetul tovarășului Troțki, dar să iau alimente pe ele așa și nu am reușit.

Nu Vă neliniștiți. Sunt sigur la Țarițîn nu ve-ți avea nevoie de ele. Să servim cina și vom vorbi. Iar la cină noi avem șci, fără carne, dar în schimb cu pâine, drept că uscată și probabil e vechi de vre-o lună. La felul doi răcituri din… ceva. Iar la desert ceai negru cu rafinad și samogon proletar. Ce ziceți?

Nu e rău după foamea îndurată la Moscova. Cred că voi servi de toate, în afară de samogon.

Sunt de acord.

Iar acum despre lucru, – a zis Snesarev după ce a luat cina. – Peste câteva zile noi vom veni la Țarițînul Dumneavoastră natal, unde va trebui să organizăm apărarea lui, – generalul din nou a întins pe masă harta imensă. – Orașul are o importanță strategică, pentru că doar pe aici se pot asigura livrările de alimente în provinciile centrale a țării, inclusiv la Moscova și Petrograd. De la nord-vest spre oraș vine armata germană cu generalul Krasnov și cu haidamacii. De la sud-vest Armata de Voluntari de pe linia Astrahani-Țarițîn-Kamîșin încearkă să se uneaskă cu cazacii de la Ural, armata amiralului Kolciak, Armata Populară a Samariei. De la sud înaintează cazacii de pe Don, din Kazani, Astrahan, Teri, Ural și chiar închipuiți-vă! – cazacii din Orenburg. După unirea tuturor acestor armate și semiarmate va fi oprit complet nu doar fluxul de alimente din provinciile de sud, dar și livrările de petrol de la Marea Kaspikă. Va veni o foame completă. Automobilele simple și mașinile blindate se vor opri. Apoi grupul unit de armate, mai mult ca sigur se va mișca de-a lungul râului Volga spre Moscova și va decide rezultatul războiului civil în folosul său.

Se primește o situație patetică, foarte ambiguă, – am zis eu indecis, șocat fiind de cele auzite. – Totul e contra noastră!

Exact așa, – a zis imperturbabil Snesarev.

Ca totdeauna, complexitatea înaltă a sarcinii i-a provocat o creștere a energiei mintale și o concentrare a atenției la micile detalii, prin care după cum credea el, poate fi găsită cea mai eficientă rezolvare a sarcinii puse.

În plus, situația noastră se agravează din cauza amplasării orașului într-o poziție foarte rea pentru apărare, deoarece acolo lipsesc cu desăvârșie împrejmuirile naturale – în jur e doar stepă, iar calea de retragere tăiată de râu.

La Țarițîn se spune doar Volga nu se zice râu, – l-am corectat eu.

Uite cum? Curios… Țarițînul cu suburbiile, fabricile și uzinele sale este întins pe o lungime de multe verste. Va trebui să adunăm puteri impunătoare, dar care nu sunt nici în oraș, nici la comandamentul de la Moscova. Ne vom decide definitiv ce facem deja pe loc, dar trebuie să ne pregătim de pe acuma, cât suntem în drum. Cu atât mai mult că timp avem preadestul. Având în vedere situația de pe căile ferate și agitația care e pe drumul pe care mergem, nu se știe când vom ajunge la Țarițîn. Eu am reușit să adun ceva literatură despre regiunea aceasta, dar foarte puțină. Multe bibilioteci sunt jefuite sau închise complet de noua putere, care zice că această literatură e dăunătoare proletariatului, iar alte publicații încă nu au publicat și slabă nădejde să fie publicate cândva. De fapt eu deja am destulă informație cât să-mi creez o impresie despre uezd și teritoriul aferent. Cu toate acestea am decis să găsesc pe cineva, care a trăit acolo, ca să pot primi informația din sursă directă și să mă pot orienta mai ușor pe loc. În plus nu se știe cum administrația locală mă va accepta, îmbrăcat în mundir de general. În orice caz nu-mi voi scoate mundirul și premiile militare, să mi se dea iertare. Acum povestiți-mi despre Dumneavoastră.

La ordin. Tata e un nobil, dar acesta e doar un titlu. Familia a sărăcit câteva generații în urmă. Mama – femeie de cazaci. Am absolvit gimnaziul, apoi școala de cavalerie.

Cum de a-ți putut să finisați gimnaziul din Țarițîn dacă locuiați pe malul stâng. Doar nu este nici un pod.

Când timpul î-mi piermitea, tata cu bunelul mă duceau cu luntrea. Ei târguiau acolo cu pește. Iarna mergeam singur pe ghiață. Iar dacă lipseam de la lecții, învățam acasă în sala de lectură. Apoi dădeam examenele.

Minunat m-a lăudat generalul. – Atât de tare Vă trăgeați la carte?

Da mereu am visat să fac carieră militară, nu de pescar sau meșteșugar. Iar în oraș până în ziua de azi nu este nici o școală sau universitate.

Meritați laude. Eu am citit, că cazacii cândva au construit acolo o fortăreață. S-a mai păstrat?

Nu, cu părere de rău. Prima fortăreață a fost construită pe insula Flămândă(Golodnâi) în secolul al XVI-lea, pentru opri atacurile tatarilor din Astrahani spre Moscovia. Apoi au construit încă una, mai mare, pe malul drept la confluența cu râul Țarița (Împărăteasa). Pe insula Flămândă demult nu mai locuiește nimeni, doar pasc vitele. Ambele fortărețe au fost distruse și arse în timpul răscoalelor căzăcești și revoltelor țărănești.

Generalul din nou s-a uitat la hartă.

Căile ferate… ramificările Sud-Estică, Donețk și Vladikavkaz… M-da… toate drumurile merg spre Țarițînn. Se vede că va fi o bătălie pe cinste. E clar deja că în uezd trăiesc cazacii. Dar la Țarițîn?

Negustorii, fabricanții și imigranții, mai ales nemții. Este deasemena și prezența străinilor: consulatul, depozitul de petrol Nobel, uzina metalurgică Dumo și uzina de tunuri a lui Vickers. Mai este și uzina de arme și de muniții.

Deci muniții vom putea să producem singuri. Deja e bine. Cum e populația orașului la momentul actual?

Cred că vre-o sută de mii.

Pe mașina blindată

Moscova. Țarițîn. Mai anul 1918.

Fedea o să fii secretarul meu la comisariatul popular? Îmreună cu Nadea, – Stalin l-a întrebat pe Alliluev, vechiul său prieten.

Și Fedor s-a dus – era obișnuit să se supună lui Stalin, fără discuții.

De vre– două luni Comisariatul Popular pentru Afaceri Etnice, era format doar din ei trei.

La 23 mai – Ordjonikidze – comisar excepțional al Sudului Rusiei și prietenul lui Stalin – telegrafia de la Țarițîn că situația în oraș nu e cea mai bună, trebuiesc luate măsuri, iar bolșevicii de pe loc sunt prea ”molâi”. Orice încercare de ai ajuta o privesc ca pe o ingerință în treburile lor. La gări stau trenuri cu pâine gata de a fi trimise la Moscova și Petrograd, dar ele nu se trimit. Iar în jurul Țarițînului î-și face de cap contrarevoluția.

La 29 mai Sovetul Comisarilor Poporului l-a numit pe Stalin șef al achizițiilor alimentare din sudul Rusiei, i s-au acordat împuterniciri de excepție. Ave o însărcinare – prin orice mijloace să asigure cu alimente provinciile centrale înfometate a tinerei Republici Sovetice. Împreună cu Fedor și sora sa Nadejda el s-a pornit la Țarițîn – cea mai importantă citadelă a bolșevicilor și un nod de transport la sudul țării, de unde pot fi adunate milioane de puduri de alimente.

La 4 iunie, fiind însoțit de 450 de pușcași letonieni, Stalin și Alliluevii au venit la gara Moscovei, Kazani, duplită de vagabonzi și copii flămânzi fără adăpost. Cu toate că avea recomandarea Sovetului Comisarilor Poporului, un tren pentru ei nu era de găsit. Stalin se certa îndelung cu șeful gării și cu ofițerul de serviciu, le arăta mandatul Comisarului Poporului, striga, amenința și în sfârșit asta a avut efect – a fost găsit un tren pentru ei. Dar Stalin chiar atunci s-a refuzat de trenul acela. El avea nevoie de un eșalon de tren cu telegraf, blindat și cu platforme pentru tunuri și mașini blindate. Șeful gării sub amenințarea că va fi executat, până la urmă a găsit trenul necesar. Tunul și două mașini blindate au fost amplasate pe platformă.

Detașamentul de pușcași letonieni a fost repartizat în vagoane de clasa a treia, iar Stalin și Alliluevii s-au așezat într-un vagon-salon care aparținea cândva starului romanțelor țigănești Anastasia Vialițeva, vagonul era capitonat cu mătasă sinilie. S-au îndreptat spre sud.

Nimeni nu știa, dacă vor ajunge ei la locuul de destinație, pentru că trenurile erau în permanență atacate de numeroasele bande de maroderi și plutoane de anarhiști cu steaguri negre. Armata germană continua ofensiva, iar cazacii generalului Krasnov și Fițhelaurov acționau în apropierea imediată cu Țarițînul.

Stalin dormea în vagon, iar fratele și sora într-un cupeu separat. Trenul se mișca cu încetineală. Calea ferată era duplită cu eșaloane militare și trenuri goale, aruncate la întâmplare. Deseori liniile de cale ferată erau desfăcute de către anarhiști și cazaci. Noaptea trenul trimis de Comisarul Popular trecea pe lângă gări fără să se oprească sau se ascundea pe căile ferate de rezervă. Gările erau la fel de periculoase, ca și locul dintre ele: întunecoase, murdare, pe platforme erau ostașii beți, sunetul acordeonului, dar cel mai des împușcături. De altfel, trenul putea rezista.

În drum au primit telegrama de la Ordjonikindze: ”La Țarițîn s-a revoltat un pluton al anarhistului Petrenko. Au atacat eșalonul cu aur și lucrări valoroase, ce au fost confiscate de la burghezii orașului. Au jefuit tot și au organizat un miting. Eu cu plutonul meu i-am încercuit și i-am impus să cedeze.”

Apoi a venit o altă telegramă: ”O parte din bandă condusă de Petrenco a dispărut. Astăzi împreună cu plutonul atamancei Marusia au pătruns în oraș. I-am distrus din nou. Petrenko și Marusia au fost executați. Fă aici ordine revoluționară. Știu că nu o să te încurce ceva, orice ar fi. Eu plec la Kubani. Acolo atamanul Avtonomov amenință să execute tot ștabul. Trebuie rezolvat conflictul.”

În dimineața de 6 iunie trenul lui Stalin, încerca să intre în oraș și da târcoale orașului pe căi ocolite, duplite cu trenuri. În sfârșit a putut să fie văzută clădirea gării. Stalin a intrat în oraș pe mașina blindată, iar trenul blindat l-au parcat pe un peron al gării sud – estice.

Lanțul viu

Harkov. Lugansk. Țarițîn/ Martie – iulie, anul 1918.

La începutul lunii martie a anului 1918, Kliment Voroșilov – membru al partidului bolșevicilor din anul 1930, fost lăcătuș, arestant și exilat – a organizat Primul pluton Socialist din lugansk pentru apărarea harkovului de reigmentele germano-austriece-ungare.

La începutul lunii aprilie două armate de bolșevici, inclusiv plutonul lui Voroșilov, se retrăgeau pe calea ferată în direcția Țarițînului, ducând cu sine arme, pâine, lucruri prețioase, tipografii și familii – tot! Mai mult de 80 de mii de oameni în 3034 vagoane, agățate de 714 locomotive, păzite de trenuri blindate se întindeau pe zeci de verste prin stepa infinită a Rusiei de Sud.

De-a lungul întregului drum trebuia să lupți contra atacurilor permanente a armatei generalului Krasnov, Mamantov și Fițhelaurov. De două ori pe zi, dimineața și seara, eșaloanele erau bombardate de împușcături de pe aeroplane, podurile și turnurile de apă de-a lungul drumului erau detonate, iar șinele căii ferate demontate și împrăștiate prin stepă. Cei din Armata Roșie ocupau o poziție de apărare pe perimetru, reparau podurile, adunau șinele și căutau să găsească apa. Sute de oameni se ordonau într-un lanț viu până la cea mai apropiată fântână și cu căldările, ceaunile, ceștile transmiteau apa spre eșaloane.

Peste o lună alimentele începuseră să se termine. A trebuit să fie trimise plutoane de ostași prin satele apropiate și să cerșească sau să ia cu sila alimentele.

S-a adunat un eșalon întreg de răniți și bolnavi – 600 de oameni, iar până la Țarițîn erau încă câteva săptămâni de drum. Au decis să trimită răniții înainte.

La 22 mai eșalonul sanitar cu steagul Crucii Roșii, sub paza trenului blindat și a plutonului Armatei Roșii a ajuns la stația Surovkino la 260 de verste de la Țarițîn. Noaptea trenul blindat a plecat mai departe în recunoaștere. Nimic nu prevestea că se va întâmpla vre-o nenorocire. Dar ofițerul de serviciu de pe peron s-a dovedit a fi un informator al inamicului. Un sunet de telefon și la răsăritul soarelui eșalonul a fost bombardat de artilerie. Apoi a venit în atac cavaleria și pedestrimea. La ora 9 dimineața masacrul s-a încheiat. Vii au rămas doar 70 de oameni.

Peste două zile a avut loc înmormântarea și mitingul funerar.

La 2 iunie eșaloanele au ajuns la Don. A rămas ultima porțiune drum, încă 150 de verste, dar podul de cale ferată era detonat. Ocupând o poziție de apărare pe perimetru, s-au apucat să construiască altul. L-au finisat doar către sfârșitul lunii după un lucru sub soarele arzător, bombardări, atacuri armate și ploaie de gloanțe. La 2 iulie ultimul tren a trecut Donul. Unitățile Armatei Roșii au dat lovitura din partea Țarițînului și drumul a fost deschis. Garnizoana Țarițînului a primit sute de locomotive, trenuri blindate complet armate și 30 de mii de ostași cu experiență în luptă.

Hotelul ”Lux”!

Țarițîn. 5 iunie anul 1918

Un tren special de la Comitetul Principal al Petrolului al Guvernului Bolșevic a ajuns la gara de sud-est a Țarițînului din Moscova. 9 vagoane de prima clasă. Trenul nu a putut dintr-o dată să se apropie de oraș: multe căi ferate erau ocupate aleatoriu de eșaloane cu ostași ce se întorceau de pe front, unități ce se retrăgeau de la Rostov și refugiați, inclusiv Guvernul Republicii Sovetice de pe Don, care a fugit după ofensiva armatei generalului Krasnov. Spre seară au reușit să treacă trenul la gara Caucaziană, de unde el trebuia să plece la Baku. În el se afla împuternicitul comitetului, inginerul Alexeev – fiul unei revoluționare foarte cunoscute în trecut– cu doi fii de câte 14 și 16 ani, ”tineri ingineri”. Din ordinul lui Troțki, lui Alexeev i s-au acordat 9 milioane de ruble pentru reparația uzinelor petroliere la Baku și asigurarea aprovizionării neântrerupte pe Volga în sus. Din cauza acțiunilor de luptă de la Caucaz, drumul către Baku a fost închis.

Pe peron Alexeev a fost întâlnit de socialist revoluționerul Kotov – comisarul uezdului pus de către Guvernului Provizoriu la Țarițîn și cumulativ avocat de tribunal.

Se vede nu vrea soarta să înfăptuiți cele ce a-ți palnificat la Baku, – a zis încet Kotov. – Vom încerca aici la Țarițîn.

Vom încerca, – a căzut de acord Alexeev.

Unde vreți să Vă opriți?

La cel mai bun hotel al orașului.

Atunci hotelul ”Lux”!

Fostul locotenenet Stepianinț, iar acum comandantul echipei Armatei Roșii care păzea gara Caucaziană a orașului Țarițîn, a atras atenția la un grup straniu de oameni cu doi copii minori. A observat, că cei doi șefi se comportau încrezuți și relaxați, zâmbeau. Dar iată ceilalți paisprezece arătau foarte suspecți: fiecare din ei avea într-o mâină o valiză, iar în cealălată un geamantan impunător. Mai mult ca atât, geamantanele erau toate identice. Necătând la arșița de afară, ei erau îmbrăcați cu sacouri. Fiind un fost militar, Stepianinț a ghicit după umflăturile abia vizibile din partea stângă, că ei toți sunt înarmați. Și ce priviri! Studiau situația iute, exact și neobservabil.

Fostul locotenent a decis să-i urmărească pe cei veniți. Se ținea la o distanță decentă și i-a condus până la hotel. După luxul hotelului a înțeles, că nu a dat greș: oaspeții orașului dețineau o sumă de bani mai mult decât decentă, dar nu erau funcționari de stat, altfel ar fi fost întâlniți de cineva dintre șefimea orașului sau a armatei. Stepianinț a recunnoscut pe avocatul de tribunal Kotov, pe care de multe ori la văzut la tribunal, unde asigura escorta condamnaților. Fostul locotenent a decis să dedice tot timpul său liber urmăririi grupului straniu.

Orașul de uezd al teatrelor.

Țarițîn. 28 mai anul 1918.

Trenul nostru a ajuns la ora 4 dimineața. Peronul era pustiu. Nimeni nu ne întâlnea.

Nu e de mirare, – a ghicit gândurile mele generalul. – Cu așa o situație militar-anarhică din țară nimeni nu era în stare să presupună când vom ajunge. Și dacă vom ajunge noi în genere! Arătați-mi orașul, subofițere! Nu vom pierde timpul!

L-am condus pe general prin centrul orașului spre faleză. Să fu sincer, imaginea Țarițînului dimineața crea o impresie jalnică, a rămas acelaș oraș de uezd al cazacilor, moșierilor, fabricanților și pescarilor, cu drumuri late nepavate și cu lumini electrice. Linia de tramvai?! E ceva nou! Nu am observat-o dintr-odată obișnuit fiind cu tramvaiele de la Peterburg. Vagonașul, a trecut hodorogind pe șinele subțiri, către Soborul lui Alexandru Newskii și s-a ascuns printre clădirile cu trei etaje și fulminat mai departe printre vilele negustorilor, depozitele din cărămidă albă și roșie și casuțele de lemn a locuitorilor, înconjurate de grădini cu garduri de scândură nevopsită. Nu departe de sobor se vedeau vre-o două biserici albe cu cupole verzi, iar alături două parcuri, orășănești, remarcabile fiind doar prin băncile lor și rândurile de plopi înalți. Plopii deja î-și scuturau semințele, acoperind totul în jur cu puf alb și astfel creau iluzia unui strat de zăpadă care nu se topește deși afară e o vară devreme. Ziua ca de obicei va fi arșiță.

Printre parcuri era amplasat un bazar, unde la umbra zarzărilor și merilor pe mesuțe, iar în unele locuri direct pe cutii de lemn, femeile vindeau cârnațuri, pâine de casă, covrigi, roșii și castraveți iar pescarii propuneau peștele prins de dimineața.

Până la coborârea către Volga se lăsau văzute prăvălii, taverne și cârciume. Jos, chiar lângă apă, – un drum larg, bătătorit de căruțe, care trecea de-a lungul malului spre centrul orașului . Aici erau amplasate cheiurile întreprinzătorilor individuali și companiilor mari. Cheiurile întreprinzătorilor individuali reprezentau în sine niște căsuțe de lemn cu acoperiș în două caturi, iar în fața lor în apă niște stâlpi, acoperiți cu scânduri groase. Aici acostau bărcile bărcile micilor comersanți și a transportatorilor de sare și muștar, iar de pe malul opus din sătucul Bukatin sunt aduse la bazarurile orășănești fructe și legume. Cheiurile marilor companii –niște luntri cu construcții adăugate în două trei etaje – se înălțau peste suprafața Volgăi.

Noi ne-am așezat pe o bancă de unde se deschidea o imagine frumoasă spre malul opus.

Acesta este insula Golodnîi? Iar acolo e râul Țarița (Împărăteasa)? – a arătat cu mâna generalul.

Exact așa.

A-ți fost pe insulă?

Nu am avut ocazia.

Mia-r fi foarte interesant să le vizitez, să găsesc resturile fortăreței căzăcești. E totuși o istorie militară!

În oraș niciodată nu se povestea despre ea. Cred eu că acolo nu a mai rămas nimic. Dar uite dinspre stânga, vedeți chiar lângă apă e căsuța lui moș Prohor. Acolo în toate diminețile el prinde pește, de pe cheiul său. Vara el arendează cheiul pescarilor de pe malul stâng. Ei lasă la el bărcile, până vând peștele la bazar. Eu înnoptam la el când nu puteam să trec peste râu. Dar uite-l și pe dânsul!

Din casă a ieșit un moșnegel cu caschetă căzăceacă pe cap. S-a așezat pe scânduri și a aruncat undița.

Aici pe faleză ce fel de construcție este?

Sala de audiență a poporului. Aici, absolut gratis, se dădeau concerte și se citeau prelegeri pe teme foarte diferite. A fost construită pe banii primei bresle a lui Repnikov și a fratelui său mai mic. Cei mai bogați oameni ai orașului și mecenați! Cel mai mare dintre ei spunea totdeauna că crede în educație, deoarecea aceasta face lumea mai bună, iar oamenii mai blânzi.

Ce coborâre abruptă către râu! – a observat Snesarev. – Dacă ne prind aici, imposibil să menținem ultima frontieră. Fiecare bucățică de pământ este bine văzută de sus. Nu ai unde să te ascunzi! Dar de ce orașul se numește Țarițîn (a Împărătsesei)? În numele cărei împărătese?

Î-mi amintesc că la gimnaziu la lecțiile de istorie, profesorul ne spunea că cât nu ar părea de straniu, proveniența nu vine de la cuvântul ”țarița (împărăteasa)”, dar vine de la ”sarîsu” – apă galbenă. Pe malul Țariței cândva exista un oraș turc Saracin.

Uite cum! Ah da, aici doar a fost cândva Hoarda de Aur. Atunci hai să ne plimbăm până la Țarița. Poate acolo apa va fi galbenă. În Volga e obișnuită, albastră – a râs generalul.

Nu departe de pod pe malul celălalt al Țariței, înconjurată de casele negustorilor-mecenați și la fel de plopi presărați cu salcâmi se vedea gimnaziul meu scump Alexandrovsk.

Ne îndreptăm spre Țarița – un râuleț cu apă puțină, care cade perpendicular în Volga, peste care este aruncat un pod, ce unește centrul orașului cu regiunea Zațarițîn (după Țarițîn). Acolo, nu departe de malul abrupt este o școală reală, unde învață tineretul orașului și unde aș fi nimerit și eu numaidecât, dacă nu aș fi plecat să mă înmatriculez la școala de cavaleri.

Uite acolo, alături de casa negustorulu Kalinin se petreceau primele prezentări teatrale din oraș și de fapt, acolo a început viața teatrală. Mai departe e casa negustorului Bojeskov cu teatrul de iarnă. Iar acolo vedeți o grădină imensă? E casa negustoresei Șcepșcințevaia. Chiar în grădină a construit un teatru de vară. Iar mai la stânga e teatrul ”Konkordia”, construit de fabricantul Miller. În aceste cartiere gimnaziștii încleiau afișele și vindeau ”Gazeta Volga-Don”. De lucru era mult, deoarece spectacole se prezentau în fiecare săptămână, asta umplea buzunarele noastre cu fel de fel de măsrunțiș.

Un adevărat oraș de uezd al teatrelor! Formidabil! Pe ce cheltuiați Dumneavoastră banii?

Ca toți băiețașii pe limonadă, vată dulce și bilete la circul-shapito.

Ne-am îndreptat înapoi la centrul orașului.

Dar iată în sfârșit și clădirea principală, – am continuat eu să fac cunoștință generalului cu orașul Țarițîn. – Adunarea Socială! Aici am reușit să intru doar o singură dată, în septembrie anul 1909. Cânta însuși Shaleapin! Iar mai departe e un cinematorgaf, bibilioteca orașului, sala de lectură populară și prăvălia de cărți a doamnei Abalakova, aici la fel era un loc unde î-mi cheltuiam economiile mele de gimnazist. La stânga – e școala Societății Muzicale Ruse, Casa Științei și Artei cu muzeul de uezd și în sfârșit stația meteorologică, unde ne duceau la lecțiile de științe ale naturii.

Recunosc, domnule Istomin, e un oraș destul de plăcut! – a rămas fascinat generalul.

O dată cu venirea zilei, străzile orașului au început să învie. Prin micile bazaruri târgoveții pregăteau mesuțele.

Mda e o diferență izbitoare față de Moscova înfometată! – a oftat Snesarev.

Încetul cu încetul străzile se umpleau cu lume. Se deschideau ferestrele, se dădeau la o parte perdeluțele brodate și prin ferestre se întrevedeau apartamentele micuțe și curate ale locuitorilor. Nu s-a schimbat nimic de la plecarea mea! Nici un semn al războiului civil și a puterii noi. O nu! În automobil, ridicând nori de praf, a trecut cu viteză, comisarul în obișnuita geacă de piele, încins cu curele și în șapcă cu stea roșie.

După cum se vede autoritățile încep să plece la lucru. Hai să le dăm încă puțin timp și vom merge să facem cunoștință și să ne aranjăm. Colonelul Nosovici cu ștabul său, cred că deja și-au găsit locuință, – a zis generalul, petrecând cu privirea automobilul în trecere.

Ne-am așezat pe o băncuță. Pe scena de lemn s-au urcat muzicanții și a început să cânte muzica. Au început să vie perechile – doamnele cu umbrele în compania ofițerilor în uniformă țaristă.

E cumva plăcut să vezi, că nu doar eu singur port mundirul, – a observat Snesarev,

Străzile au se umpleau cu oameni ai Armatei Roșii. Am observat, că sunt îmbrăcați neglijent, aproape fără haine și creau impresia că umblă fără vre-un scop prin oraș. Se apropie de mesuțele comersanților, întrebă de preț, dar se vede că nu au bani și încearcă să ceară marfa pe gratis.

Cred că e timpul! – a dat comanda generalul.

Ne sculăm de pe scaunel și vedem că spre noi aleargă un domn cu figură de atlet. Părul tuns scurt și ochi imenși, albaștri. Corpul antrenat ne spune că e un sportiv cu staj. Domnul ne vede, se oprește și fața lui se luminează de un zâmbet imens și sincer de om mulțumit de sine, care știe că prețuiește mult.

Andrei Evghenievici! Bine a-ți venit!

Salut, Anatolii Leonidovici!

Ambii se cuprind cu putere și se privesc reciproc, ca niște cunoscuți de demult, ce nu s-au vazut un oarecare timp.

Iată deci unde ne vom duce slujba noi cu Dumneavoasră! – Snesarev era evident fascinat de figura de atlet impecabilă a interlocuitorului. – Iar Dumneavoastră a-ți rămas același sportiv! Alergatul, scrima, înnotul, împușcatul, boxul englez… Eu nu am uitat nimic? Ah da, și numaidecât și dansurile. A-ți luat cu Dumneavoastră și armonica?

Anatolii Leonidovici, nu –și lua de pe general privirea fericită, iar zâmbetul așa și a rămas pe fața lui.

Desigur! Omnia mea mecum porto! Tot ce e al meu port cu mine! Și armonica și figura de atlet. Ofițerul trebuie totdeauna să fie în cea mai bună formă spre slava Patriei! Până ce am reușit doar să mă scald în râu. Acum iată alergatul de dimineață. Iar apa în râu e revigorantă, proaspătă, tocami cum trebuie! Cu dansurile sunt sigur aici nu e nicicum. Bolșevicii nu planifică baluri, – a râs Anatolii Leonidovici.

Aici se zice exclusiv Volga. Nu râul. Noul nostru coleg, m-a corectat. Apropo e din Țarițîn!

A, deci acesta este noul Dumneavoastră adiutant din cauza căruia v-ați reținut la Moscova?

Fost subofițer, cavalerul Istomin Stanislav Demidovici, – m-am prezentat eu.

Colonelul Nosovici, șeful ștabului cartierului.

Nosovici mi-a strâns mâna cu putere.

De ce fost? A-ți fost destituit din funcție s-au v-au trimis la pensie la moșia părinților?

Armata Imperială nu mai este, deci respectiv, noi toți suntem foști ofițeri, – am răspuns eu.

Deodată fața lui Nosovici a devenit categorică, privirea fermă, iar mușchii i s-au încordat.

Necunoscute sunt căile Domnului, subofițere. A-ți fost pe frontul german?

A trebuit să fiu.

Minunat! Deci aveți experiență de luptă. Aici experiența numaidecât Vă va fi necesară. Noi, cu Andrei Evghenievici tot am luptat cu nemții. Eu am comandat cu plutonul nr. 466 de infanterie din Malmîj, iar locotenent-generalul dacă î-mi amintesc coresct cu divizia nr. 64 de infanterie.

Nu vă faceți de cap colonele. Sau ca totdeauna vreți să vă fac un compliment? Doar aveți o memorie excepțională!

Nosovici a râs din nou.

Eu am fost studentul generalului Snesarev. La școala din Nikolaev, – am recunoscut eu.